Inflația 777


Scriu despre inflația triplu șapte. Dar înainte, nu vreau să pierdem gluma zilei de ieri, a Președintelui României. Aia cu ”voi încerca să substitui eu opoziția”. Și opoziția domnule Președinte?  Cred și eu. după ce de la 1 ianuarie 2005 a încercat (și a și reușit în perioada 2005-2006 și 2009-2010) să substituie puterea, acum vrea să substituie și opoziția. Până când? Hasta Siempre Comandante! Adică, pentru totdeauna. Cred că Președintele s-a cam plictisit să se substituie lui Emil Boc. Vrea și alte roluri.

Acum, nu că Președintelui nu i-ar plăcea să se deghizeze/substitutie. Ohh nu…. S-a deghizat în personajul principal al lui Goldoni, atunci când a zis că ”demisionez în 5 minute”. S-a deghizat în ministru de finanțe, atunci când le explica constructorilor că banii pe care îi va împrumuta ministerul de finanțe se vor duce către ei. S-a deghizat în constructori, spunând că ei la rându lor trebuie să își plătească subcontractorii. S-a deghizat în bancher comercial, atunci când le explica bancherilor cum să dea ei credite și la ce prețuri. Și, nu în ultimul rând, s-a deghizat în bancher central, atunci când dicta domnia sa Băncii Centrale să reducă rezervele minime obligatorii pentru ca banii să meargă într-un împrumut de tip ”club loan”, cu dedicație, către Ministerul de Finanțe. S-a deghizat chiar în traficant de influență atunci când, și-a dat casa din Mihăileanu, efectiv, ca primarul! Pentru că, nu-i așa, doar dânsul era primar. Și când dânsul cumpără o vilă sub prețul de 15.000 de EURO, pe care și-o și repartizează, cum dracului să înțeleagă profesorul care plătește rate 30 de ani pentru un apartament de 75.000 de EURO. Sau medicul? Sau asistenta. Nu poate. Pentru că atunci când are nevoie de medic sau asistentă, fuge în străinătate. Și nu vede vreo problemă acolo cu medicul sau asistenta. Mai ales că, poate da chiar de români care au plecat acolo să caute un trai mai bun., doar dânsul le-a urat ”să trăiți bine!”. După care le-a zis, puteți să plecați, nici o problemă. De profesori, oricum nu are nevoie, din simplul motiv că le știe pe toate și asta foarte bine. Sau cum poate să înțeleagă măcar inflația.

Pentru că, în ultimul an, puterea de cumpărare a tuturor a scăzut cu 7,7%. În luna august 2010 față de august 2009, câștigul mediu salarial net, real, pierduse 7,7%. În iulie și august, profesorii au pierdut 25% din salariu. Salariile nete în sănătate și domeniul asistenței sociale au scăzut în 2 luni cu 20%. Iar salariile nete în administrația publică au scazut cu 13,9%. Ghiciți ceva : nimeni nu a scăzut ratele în perioada asta. Nici prețurile. Ba din contră, prin majorarea TVA de la 19% la 24%, prețurile s-au majorat. Inflația este din nou aici și România ratează ținta de inflație pentru a 5-a oară din șase încercări. Ceea ce postulează altceva, așa cum îmi spunea bancher, la mine la emisiune : având în vedere performanțele, putem spune că în anul 2006, singurul în care România și BNR s-au aflat sub ținta de inflație, am nimerit din întâmplare.

Mă întorc acum la inflația triplu șapte. Sau 7,77. Pentru că atât a ajuns inflația anualizată în România, după 3 trimestre. Este enorm? Da. Este explicabil? Da. Parțial. De ce enorm? Pentru că România înregistrează cea mai mare inflație din toată Uniunea Europeană. Și cea mai dramatică scădere a consumului. Și atunci te întrebi : cum naiba în timp ce cererea scade, prețurile cresc. O primă explicație vine dinspre majorarea TVA-ului, creștere de fiscalitate a cărei efect îl voi sublinia un pic mai încolo. O a doua explicație vine dinspre faptul că economia României este încă una nefuncțională.

România se află pe locul 4 în Uniunea Europeană. Nu pe șapte, cum dezidera irațional domnul Tăriceanu, ci pe 4. Doar că locul 4 este în privința căderii economice de la vârful ciclului economic, atins în România la finele trimestrului II al anului 2008 și până în prezent. Doar țările baltice (alte exemple de gestionare catastrofală a boom-ului și de cote unice care au ”revoluționat sistemul mondial”) se mai află în față. Clasamentul arată așa : Letonia, Lituania, Estonia și România.

Prin urmare, în termeni simpli, România a pierdut în ultimele 9 trimestre aproximativ 10% din totalitatea bunurilor și serviciilor produse în țară. Și-a dublat rata șomajului. Acum dragul de Traian și teribilul Emil au mai tras un mare pumn în dinți economiei, prin tăierea salariilor bugetarilor cu 25%. La rândul lor, aceste măsuri vor antrena tăieri de locuri de muncă în sectorul privat.

Și asta nu este totul. Vă amintiți cum Guvernul României vroia să creeze anul acesta 70.000 de locuri de muncă? Dacă nu, regăsiți argumentele lor și dubiile mele aici. În fapt, cifra de 70.000 aproape că se păstrează acum, este 74.000, doar că nu este cu plus ci cu minus. Iar la anul, guvernul mai taie 15.000 de locuri de muncă. Nu spun că nu este necesar, doar că am dubii că tăierile vor fi făcute pe criteriul competenței. Uitați-vă la guvernul României și veți vedea care sunt criteriile de competență pe care au fost propulsați diverși mediocri în conducerea țării.

Mă întorc din nou la inflație. 7,77% din ianuarie până în septembrie ne spune multe :

a) România ar fi ratat oricum ținta de inflație. La finalul lunii iunie, rata  inflației, pe primele 6 luni, era de 2,77% (fără majorarea TVA-ului). În următoarele luni, România ar fi avut oricum o inflație de minimum 1,74% (aproape 0,3% pe lună), necesară pentru a fi în afara țintei și intervalului

b) În trimestrul III, cel în care majorarea TVA s-a resimțit pe deplin am avut următoarele evoluții : inflație de 2,58% în iulie, inflație de 0,23% în august și inflație de 0,56% în septembrie. Adunate, inflațiile totalizează cam 3,4% (spun cam, pentru că în fapt rata inflației din august se aplică la prețurile majorate din iulie iar rata din septembrie se aplică peste cea din august și din iulie). Ca inflație totală, trimestrul 3 a adus un plus de inflație de 6,25% – 2,58%, adică de aproape 3,7%. Acest 3,7% are în vedere însă și efectul de bază din anul anterior, prin urmare, mai relevantă în calculul efectului majorării TVA este valoarea de 3,4%. Se poate spune astfel că, în România, efectul majorării TVA de la 19% la 24% a fost de circa 3,5 puncte procentuale, sub estimările inițiale matematice, de 4,2%. În fapt, inclusiv estimarea inițială a fost rafinată de către banca centrală având în vedere faptul că pentru circa 9% din produsele luate în calcul în indicele prețului de consum, TVA a rămas nemodificată : 9% și 0%.

c) Comparând inflația din trimestrul III, dacă o punem pe seama majorării TVA, cu estimarea rafinată observăm că majorarea de circa 3,5% este foarte apropiată de estimarea rafinată de 3,9%. Asta ne spune că, în România, majorarea TVA a fost transmisă aproape integral în prețuri. Ceea ce arată comportamentul cvasi-monopolist al agenților economici din România. În Ungaria spre exemplu, majorarea TVA de la 20 la 25% și reducerea TVA pentru alimente de la 20% la 18% a avut un efect de aproximativ 2,1 puncte procentuale în totalul inflației, în condițiile în care veniturile populației nu au fost diminuate dramatic (factor care a pus în România, teoretic, presiune spre scăderea prețurilor)

d) Cum se întâmplă în economii funcționale de piață? Germania. Germania a majorat TVA chiar înainte de izbucnirea crizei, reușind să intre cu un buget echilibrat în criza economică. Germania a anunțat majorarea de TVA de la 16% la 19% cu 13 luni înainte de intrarea în vigoare. România a anunțat cu 3 zile înainte de intrarea în vigoare. Atitudinea Germaniei a permis o lungire a perioadei de absorbție a majorării prețurilor, astfel încât 24% din scumpirea generată de majorarea TVA s-a întâmplat în fapt înainte de majorarea propriu-zisă și doar 49% după.

Practic, văd două mesaje din cele mai recente cifre privind inflația :

1. Economia României, șubrezită, are comportament de cvasi-monopol. Majorarea  de TVA s-a transmis aproape în integralitate în prețuri

2. La pierderea de 8% a puterii de cumpărare în ultimele 8 luni, se vor mai adauga circa 10 procente ca urmare a reducerii nominale a salariilor în sectorul bugetar, cu efecte directe asupra celor din sectorul privat, și indirecte, în sensul sporirii incertitudinii. Practic, românii pierd între 15 și 18% din puterea de cumpărare, în anul 2010 față de anul 2009.

Anunțuri


Categorii:Editoriale, Macro, Stiri

Etichete:, , , , ,

2 răspunsuri

  1. Dacă ar exista în capul acestor guvernanţi mai mulţi neuroni decât tărâţă, s-ar putea uita la ceea ce s-a întâmplat în SUA anului 1933, când s-a luat o decizie asemănătoare.
    Legea Economiei din 20 martie 1933 a fost adoptată de Congresul SUA, având ca scop reducerea deficitului bugetar al Statelor Unite. În ea se prevedea reducerea bugetarilor şi a pensiilor veteranilor de război. Prin această lege, administraţia Roosevelt miza pe o reducere a cheltuielilor guvernamentale cu 500 milioane de dolari (8 miliarde de dolari în ziua de azi), SUA neputând încă ieşi din marea criză economică din 1929-1933. Pensiile veteranilor de război aveau un aport important în bugetul federal american, aşa că prin reducerea lor cu 50% ar fi adus o economisire importantă a cheltuielilor publice.
    Ce efecte a avut această reducere a cheltuielilor asupra economiei americane? Conform economiştilor americani, acest act legislativ n-a avut niciun efect asupra bugetului SUA; aşadar sacrificiile au fost făcute de pomană. Din contra, se pare că Legea Economiei din 1933 n-a făcut decât să înrăutăţească economia americană, şi aşa slăbită de criza economică din 1929-1933. De ce? Pentru că, odată cu reducerea cheltuielilor salariale şi cu pensiile, s-a redus şi consumul global pe piaţa americană. Nemaixistând cerere suficientă, întreprinderile s-au cufundat şi mai mult în recesiune.
    Guvernanţii noştri n-au destul cap pentru a vedea că ne duc la dezastru dacă merg pe această linie?
    “Trebuia să stai la coadă ca să găseşti un loc de unde să te arunci pe fereastră, şi speculanţii vindeau locuri pentru trupuri în East River” (Umoristul Will Rogers, comentând consecinţele prăbuşirii Bursei din 1929)
    Coada se întindea de-a lungul coridorului, trecea prin uşile duble ale băncii, ajungea la intersecţie şi dădea apoi colţul. Zeci de oameni stăteau la coadă, cuprinşi de panică, însă cei mai mulţi dintre ei încercau să-şi menţină, cât de cât, calmul. Până la sfârşitul zilei, oamenii aceştia urmau să piardă toţi banii pe care îi aveau la bancă. Aproape niciunul dintre ei nu va mai ajunge până la ghişeul casierului ca să retragă ceea ce avea, înainte ca banca să se închidă şi să dea faliment, una dintre cele aproximativ patru mii de bănci care nu au putut supravieţui epuizării depozitelor sale, declanşate de prăbuşirea Bursei din New York din 1929.
    Mulţi istorici susţin că reticenţa preşedintelui SUA, Calvin Coolidge (1923-1929), de a impune restricţii guvernamentale speculaţiilor de la Bursă a dus la prăbuşirea acesteia, în 1929.
    Herbert Hoover (preşedintele SUA între 1929 şi 1933) este considerat vinovat pentru că a declanşat Marea Recesiune care a urmat după prăbuşire, prin faptul că a semnat Legea Smoot-Hawley referitoare la tarife, care impunea taxe ameţitor de mari pentru produsele de import. O mie de economişti l-au implorat să-şi exercite dreptul de veto împotriva ei, dar fără niciun rezultat. Smoot-Hawley intenţiona să descurajeze importurile de bunuri care erau disponibile şi în Statele Unite, protejându-i astfel pe micii producători americani. Dar legea nu a acţionat în acest fel şi rezultatul real a fost un război comercial internaţional care a aprofundat şi a prelungit Marea Recesiune.
    Se mai discută şi acum dacă Prăbuşirea Bursei din 1929 a fost adevărata (şi singura) cauză a Marii Recesiuni. Întrucât erau mai multe cauze ale Marii Recesiuni din Statele Unite şi ale recesiunii mondiale pe care a declanşat-o, ar fi întrucâtva incorect să considerăm că acesta este singurul eveniment care a precipitat lucrurile.
    Dar, ca eveniment luat în sine, Prăbuşirea Bursei din 1929 a avut un efect devastator asupra Statelor Unite şi asupra lumii întregi şi, astfel, trebuie să fie considerat drept una dintre cele mai mari catastrofe financiare din istorie.
    În ziua de joi, 24 octombrie 1929, America a avut o imagine preliminară a ceea ce avea să se întâmple. În acea zi, valorile de la bursă au scăzut dramatic şi Bursa din New York s-a transformat într-o casă de nebuni cuprinsă de panică în care brokerii încercau să vândă cu orice preţ acţiunile înainte să piardă totul. În holul Bursei se aflau, în acea zi, peste 1100 de brokeri care executau ordinele de vânzare. Într-o zi normală, 750 ar fi fost o cifră mare. Printre locuitorii New York-ului se răspândise zvonul că exista un fel de stare de urgenţă financiară şi mii de oameni au venit pe Wall Street, încercând disperaţi să afle ce se petrecea în interior.
    „Ce aţi auzit? Cât a scăzut piaţa? Ce să facem?” Toate aceste întrebări se auzeau mereu în rândurile mulţimii îngrijorate, când cei care reuşiseră să ajungă la galeria vizitatorilor ieşeau afară. În galerie se afla, în acea zi, nimeni altul decât Winston Churchill şi, probabil, privea şocat împreună cu toţi ceilalţi cum acţiunile coborau vertiginos tot mai jos şi mai jos.
    La ora unu, căderea a fost oprită, când un grup format din cei mai mari bancheri a venit să investească 20 de milioane de $ în cele mai importante acţiuni. Aceasta părea să rezolve situaţia şi, aproximativ, două treimi din pierderile zilei au fost recuperate la sfârşitul acestei zilei de tranzacţionare.
    Dar fusese un răgaz temporar şi, după câteva zile de suişuri şi coborâşuri abrupte, în ziua de marţi, 29 octombrie, „Marţea neagră”, Bursa s-a prăbuşit, în momentul în care, într-o singură zi, s-au pierdut 15 miliarde de dolari. Până când economia şi-a revenit un deceniu mai târziu, această cifră s-a dublat, cu alte cuvinte peste 30 miliarde de dolari au dispărut din economia Statelor Unite.
    Cea mai apropiată analogie cu ceea ce s-a întâmplat cu acţionarii individuali, la 29 octombrie 1929, este ceea ce s-a petrecut cu acţionarii de la Enron, când compania a dat faliment la începutul anului 2001. CNN a intervievat mai mulţi funcţionari de la Enron care îşi investiseră toate fondurile de pensii în acţiuni Enron şi au pierdut totul atunci când valoarea acţiunilor a ajuns la câţiva penny. Contul unuia dinte angajaţii Enron fusese de 1,2 milioane $ înainte de falimentul companiei. După aceea, îi mai rămăseseră în cont 5 500 $. El i-a spus reporterului de la CNN că are intenţia s-o ia de la început. Omul avea cincizeci şi trei de ani în momentul interviului.
    Prăbuşirea Bursei a provocat pierderi majore economiei Statelor Unite. A fost unul dintre factorii care au provocat Marea Recesiune. În următorii trei ani de după 29 octombrie, şomajul din SUA a crescut vertiginos, de la şapte la şaisprezece milioane de oameni.
    Care a fost cauza prăbuşirii?
    Printre motivele enumerate în ultimii şaizeci de ani se numără mărfurile puternic supraevaluate, fraudele comise de brokeri, cumpărările excesive la limită, administrarea defectuoasă a Rezervelor Federale, minciunile marilor mahări ai corporaţiilor cu privire la siguranţa investiţiilor şi viabilitatea companiilor în care au investit oamenii. La acestea se adaugă incompetenţa preşedintelui Hoover şi alte cauze, dintre care unele i-ar face de ruşine chiar şi pe cei mai paranoici adepţi ai teoriei conspiraţiilor.
    Ca urmare a prăbuşirii, guvernul a scăzut imediat ratele dobânzilor, ceea ce a făcut să crească masa monetară, dar apoi a făcut greşeala să mărească ratele în 1931, fapt ce a diminuat puterea banilor şi a frânat serios creşterea economică.
    Avea să fie nevoie de un deceniu întreg pentru ca economia Statelor Unite să revină la nivelul de dinainte de crah.
    Cel de-al doilea război mondial, cu nevoile lui de producţie şi forţă de muncă – o creştere forţată, ca să spunem aşa – a reprezentat salvarea economiei. Poate acum dupa prezilcerile Vangai ,ca incepand cu 11 .11. 2010 , cand incepe al 3-lea razboi mondial SUA se va „scoate” din nou….

  2. De ce nu a putut fi prevenită actuala criză economică sau nu s-a intervenit la timp, declinul începând în 2007? Specialiştii caracterizează actualul colaps economic ca fiind mult mai complicat, atipic. În plină dezvoltare economică a anilor ‘90, după căderea blocului socialist, unii bancheri, văzând că este rost de profit, au început să dea împrumuturi într-un iureş din ce în ce mai ameţitor, pentru a împinge de la spate comerţul şi a câştiga din dobânzi, apoi au girat cu aceste datorii ale populaţiei alte împrumuturi, adică s-au tot adunat bani virtuali peste bani virtuali.
    A rezultat o falsă acumulare de capital, iar în relaţia bani-marfă-bani elementul monetar a devenit o ficţiune, din care bancherii au câştigat comisioane grase – de data asta în bani reali. În anii următori însă, o anumită zonă a pieţei s-a suprasaturat cu produse şi s-a declanşat criza. Abia atunci s-a observat că tot eşafodajul fusese bazat pe bani inexistenţi, pe datorii ce urmau să fie plătite, dar care fuseseră contabilizate ca sume existente deja în seifurile băncilor. Totul s-a bazat pe minciună.
    Criza actuală, bazată pe imoralitatea celor bogaţi
    Criza a început în Statele Unite ale Americii, ţara cea mai puternică din lume, şi s-a extins pe mapamond. Statul american a cumpărat majoritatea acţiunilor din băncile cu probleme, adică a acoperit acel deficit cu bani de la bugetul de stat, ca să nu se prăbuşească. Acest lucru e însă imoral, deoarece au fost ajutaţi cu banii contribuabililor exact acei finanţişti speculanţi care au declanşat criza, din lăcomie. Cu alte cuvinte, criza actuală este una a lăcomiei şi a imoralităţii, care putea fi prevenită dacă se ţinea cont de o teorie veche de 250 de ani scrisă de Adam Smith, părintele Capitalismului, care vorbeşte exact despre nevoia de moralitate în relaţiile economice, de responsabilitatea celor bogaţi faţă de societate, idee făcută uitată în zilele noastre.
    În linii mari, este vorba şi de lăcomia oamenilor de a avea mult şi repede, şi de lăcomia celor de pe Wall Street de a da împrumuturi din ce în ce mai riscante, din care ei şi-au luat comisioane grase, şi de a atrage bănci serioase în această cursă a câştigurilor mari cu orice risc, totul devenind un uriaş balon de săpun.
    Mulţi continuă să se întrebe de ce sprijină acum unele state, în special SUA, unde funcţionează expresia «Cine greşeşte, plăteşte», băncile vinovate de colaps? Răspunsul nu este foarte complicat: sistemul bancar mondial e atât de strîns legat, încât închiderea unor unităţi financiare i-ar determina pe oameni să-şi retragă banii din toate băncile, lucru care ar crea un dezastru economic de proporţii inimaginabile.
    Teoretic este de aşteptat o ajustare a consumului, deci a producţiei, ceea ce va face ca relaţia cerere-ofertă să reintre în normalitate, dar nu se ştie când şi, oricum, nu fără convulsii.
    Banca Federală Americană, un consorţiu de bănci private evreieşti, vinovată de actuala criză
    Pe de altă parte, criza economică pe care o traversăm acum seamănă izbitor cu ceea din 1929-1933. Astfel, punctul central al acestor evenimente sunt entităţile private ce controlează Banca Federală Americană (FED). În ciuda numelui, FED nu este o bancă de stat, ci un consorţiu format din bănci private, controlat, direct sau prin subsidiare, de reprezentanţi ai următoarelor structuri financiare: Rothschild Bank din Paris şi Londra, Lazard Brothers Bank din Paris, Israel Moses Seif Bank din Italia, Wartburg Bank (Amsterdam şi Hamburg), Lehman Brothers, Chase Manhatan Bank, Goldman & Sachs Bank. Măsurile impuse şi efectele acestora seamănă şi ele.
    Familia Bush, vinovată de cel de-al doilea război mondial
    America era condusă în 2008, la debutul crizei actuale, de George W. Bush, nepotul unui om de afaceri implicat în evenimente premergătoare celui de-al II-lea Razboi Mondial, Preston Bush, care a condus reprezentanţa americană a UBC A.G. (Union Banking Corporation), concern financiar acuzat de finanţarea Celui de-al III-lea Reich. UBC New York funcţiona ca reprezentant al concernului german Thyssen, aparţinînd omului de afaceri Fritz Thyssen, apropiat al lui Adolf Hitler, compania sa fiind unul dintre „motoarele” maşinii de război a Celui de-al Treilea Reich, alaturi de giganţii IG Farben şi Krupp. Acelaşi concern, cel mai mare operator bancar elveţian, este, în prezent, unul dintre cele mai afectate de criza economică.
    Statul intervenţionist, soluţie pentru declanşarea crizei
    Criza financiară interbelică a fost declanşată de abuzul de credite de consum, de speculaţii bursiere şi imobiliare, fiind asumate riscuri foarte mari, în căutarea unui profit pe măsură. Statul intervenţionist apărea ca singura soluţie în depăşirea crizei. Ca urmare, în anii ‘30, statul american a concentrat uriaşe fonduri în împrumuturi bancare, a controlat preţurile şi creditul, a subvenţionat anumite activităţi economice.
    Peste 80 de ani, povestea se repetă aproape la indigo, SUA aruncând pe piaţă 700 de miliarde de dolari, în încercarea de a menţine artificial preţuri rezultate din supraevaluarea unor garanţii acoperite de ipoteci şi ale altor active de aceeaşi factură. Federal Reserve a devenit activă pe această piaţă instabilă, infuzând capital unor entităţi aflate în faliment. Un congresman american definea plastic situaţia ca fiind un „socialism pentru bogaţi, salvarea economiştilor, a băncilor şi a celor de pe Wall Street”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: