Am ales să scriu astăzi despre darea în plată (un articol pe care l-am început în urmă cu vreo 10 zile dar bâlbâielile fantastice în privința Hexi Pharma m-au făcut să amân subiectul) pentru că, scuzati-mi lipsa de modestie, consider că proiectul deputatului Daniel Zamfir și al avocatului Gheorghe Piperea a avut ceva mai multe șanse de reușită și pentru că am înțeles să explic pe înțelesul public, de ce această lege este în esență una economică: pentru că introduce realmente creditul ipotecar în România (și nu struțo-cămilele de credite imobiliare cu garanții ipotecare).

Faptul că am susținut acest principiu economic mi-a atras multe pedepse: reacția lui Isărescu la adresa mea, generată cel mai probabil de dezvăluirile pe care le-am făcut în cazul Bancorex (puteți citi un rezumat aici, ar fi bine să vă alocați puțin timp să vedeți integral cele două fișiere VIDEO din articol, deși cel mai probabil le-ați văzut, întrucât audiențele însumate ale celor două emisiun s-au numărat în milioane de telespectatori) au găsit un bun pretext în poziția mea față de legea dării în plată pentru a mă ataca murdar (puteți citi despre atacul furibund al lui Mugur Isărescu la adresa mea, aici).

Urmare a poziției mele referitoare la legea dării în plată, mă gândesc că există o anumită frustrare în BNR și în unele dintre băncile comerciale (spun unele, pentru că, nu-i așa, remarc goana post-factum, pe care personal o regret, a băncilor din Consiliul Patronatelor Bancare din România – autorul manifestului Votați Soarele). Frustrarea lor este derivată din eșecul de o bloca prin clasicele mijloace securiste o lege a Parlamentului României. Este evident că întrucât aceste mijloace securiste nu au funcționat, unele bănci devenite private în urma privatizării sub ochii închiși ai BNR (desigur, cazul Rompetrol 2 îmi dă speranțe că va veni momentul inclusiv al verificării privatizării sistemului bancar), cu vârf de lance  BNR, au ales o  modalitate mai democratică – lobby-ul pentru a își atinge efectele pe care mai ieftinile și păguboase pârghii securisitice nu le-au atins. Este evident că lobby-ul a eșuat, iar milioanele (da, milioane) de Euro cheltuite cu acest lobby au fost pierdute, și nu pot fi ranchinos pe băncile care gândesc că aceste milioane au fost irosite și pentru că personal am înțeles să sprijin în spațiul public, argumentat, creditul ipotecar și darea în plată.

Milioanele de Euro au fost risipite, dar au rămas frustrările

Nu doar că milioane de Euro au fost risipite dar lobby-ul acesta a lăsat urme. Principalul avantaj pentru România este că a arătat opiniei publice, în toată splendoarea ei, goliciunea zeilor BNR (da, am contribuit și eu prin opiniile mele la relevarea goliciunii domnilor Isărescu, Olteanu, Voinea, Cinteză, e suficient să căutați de blog).

Noua tactică a domnului Isărescu în privința dării în plată: ,,darea la întors”.

Supraviețuitorul celor 19 guverne post-decembrie, domnul Mugur Isărescu vede mai bine decât oricine de acolo unde s-a cocoțaț și nici cu DIICOT-ul nu se lasă dat jos,  că urmele rămân. Și așa se explică de ce domnul Guvernator a aplicat principul sănătos pentru domnia sa – ,,darea la întors” după ce nu a putut opri (cred că nici acum nu îi vine să creadă), darea în plată. Domnul Guvernator și-a înghițit ,,riscul sistemic sever, nemaivăzut după 1989” generat de darea în plată, iar acum vede pur și simplu niște ,,incertitudini”. Desigur, darea la întors este reacția de repliere a domnului Guvernator după ce, pare a lobby-ului împotriva legii dării în plată, a găsit de cuvință, natural și la îndemână, să mârâie la Parlamentul care l-a făcut, în opinia mea (și o pot dovedi științific), de mult prea multe ori guvernator. Repet aici, că ,,riscul economic sever, nemaivăzut” s- a concretizat până acum probabil sub 200 de cereri în privința ,,dării în plată”.

Guvernatorul are o experiență de miliarde (prăbușirea băncilor și supraviețuirea sa) dar ceilalți nu s-au prins de fentă.

Desigur, atunci când domnul Măgureanu sună la domnul Isărescu pentru a obține niște credite/restructurări pe persoană fizică (aștept încă niște dezmințiri ferme în privința faptelor din denunțurile Alinei Măgureanu, dar pentru că nu au venit până acum, nici nu cred că vor mai veni), domnul Măgureanu îi oferă și niște sfaturi demne de Bear Grills. Nu, nu e vorba despre protecția pe care domul Măgureanu și persoane din SRI i-au oferit-o în trecut (de ce îmi vine în minte sistemul de protecție Hexi Pharma?), întrucât domnul Isărescu nu mai este beneficiar legal al protecției oferite de domnul Măgureanu ci doar a protecției oferite de SRI (absolut legal, dar pentru lucruri care țin de mandatul său). Datul la întors nu e ceva nou pentru domnul Isărescu, altfel nu pot să îmi explic de ce, după  câștigarea alegerilor de către PSD și formarea guvernului Năstase (iarna 2000), domnul Isărescu a sărit direct de pe fărăș (unde în mod public îl așezase Adrian Năstase înainte de câștigarea alegerilor), înapoi în jilțul de la BNR. Desigur, judecând cu mintea de acum, pot să fac o speculație pentru acest upgrade: procurorii DIICOT spun că puterea politică din anii 99-2000 (cu brațul executiv Mugur Isărescu – prim-ministru) a servit interesele ,,infracționale ale lui Patriciu Dan Costache”, și întrucât aceste interese par să fi fost continuate de toate guvernările de până la Cioloș (nu mă pronunț dacă inclusiv/exclusiv) era normal ca domnul Isărescu să fie reciclat. Deci, pe baza experienței trecute și a sfătuitorilor experimentați, domnul Isărescu, a dat-o la întors.

Mai tinerii colegi ai lui Mugur Isărescu manifestă frustrări, pe fondul lipsei de experiență.

Nu mă refer la Dacian Cioloș. După ce a susținut copy-paste lobby-ul întreținut de BNR, și domnul Cioloș a dat-o la întors cu legea dării în plată, atunci când a văzut că acela care se consideră informat după ce citește o informare, a promulgat legea dării în plată. Mă refer în principal la reprezentanții ministerului de finanțe și la unele voci care, deși sunt din BNR, nu vorbesc în numele BNR.

Voci din Banca Națională

În privința BNR este evident pentru din ce în ce mai mult lume că acela care a ajuns să decidă politica monetară pe panta descdentă a domnului Isărescu și să îl substituie pe acesta este Bogdan Olteanu: mai tânăr, mai lacom, mai agresiv, la fel de oportunist dar care încă trebuie să deconteze oportunismul care l-a propulsat vice-guvernator fără o zi de experiență ca bancher (aici este întrecut doar de cel pe care îl substituie, domnul Guvernator, care a ajuns în fruntea băncii centrale după ce, împreună cu bunul său prieten, Mișu Negrițoiu, au fost nevoiți să plece repejor de la Washington, poate chiar intempestiv, în toamna anului 1990 și au fost reciclați de acolo de unde veneau în corifei ai capitalismului). Dar nu la descendentul Gisellei Vass mă refer aici, ci la ciudățenia transmisă prin vocea domnului Adrian Vasilescu . Dacă domnul Adrian Vasilescu a spus că ,,din clipa în care Legea privind darea în plată a fost publicată în Monitorul Oficial, clipa 1, şi clipa 2, când această lege a intrat în vigoare în 13 mai, capitalul băncilor a început să scadă treptat şi nu ştim până unde va scădea”, consider că aceasta este o enormitate rezultată dintr-o transpunere nefericită a unor gânduri. În fapt, crește necesarul de capital propriu al băncilor comerciale, nu la scade capitalul. Un pic mai tehnic, fenomenul este următorul: dacă activele din bilanțurile băncilor comerciale au risc scăzut (deci o calitate ridicată), atunci băncile au o capitalizare adecvată riscului asociat activelor. În sens contrar, dacă activele au o calitate scăzută în urma riscului ridicat asumat de către bănci (la momentul originării creditelor și luării în garanție, deci risc major de depreciere), capitalizarea este neadecvată riscului asociat activelor, iar băncile trebuie să aducă capital propriu, deci CREȘTE NECESARUL DE CAPITAL, nu scade capitalul.  Aici se vede de fapt de ce BNR și băncile comerciale s-au opus permanent dării în plată: ca să ascundă ceva (necesitatea reală a adecvării capitalului) și faptul că BNR tolerează ca băncile să nu aducă atâta capital cât ar trebui (e drept, ar fi beneficiat România dacă băncile ar fi fost capitalizate adecvat).

De fapt, în această ultimă situație ne-am aflat permanent de la debutul crizei: pentru că activele s-au depreciat în fapt amețitor (deprecierea având ca sursă  iresponsabilitatea în creditare a băncilor tolerată și chiar supra-alimentată de către BNR), băncile au fost permanent în situația de a aduce capital nou. Au adus ceva, da înclin să cred că prea puțin în raport cu adevărate necesități.

Iar BNR, care ar fi trebuit să vegheze la capitalizarea adecvată, într-un limbaj non-tehnic, pare să fi stat de șase: a permis băncilor comerciale să nu aducă atâta capital cât ar fi trebuit. În fapt, opinez că băncile comerciale ar fi trebuit să aducă atâta capital cât era necesar din ,,mark to market” – marcarea la piață a valorii activelor (imobilele depreciate). Dar cine să le ceară să facă evaluarea ,,la piață”? Avocatul lor, BNR?

Non-frustrarea minsterului de finanțe

Având în vederea opoziția permanentă a ministerului de finanțe tehnocrat la legea dării în plată, primul gând atunci când am văzut că dorește impozit pentru cei care își dau casele pentur care au plătit avansuri și rate în schimbul datoriei, m-am gândit că sunt doar niște frustrați și ofticoși, pentru că nu le-a mers lobby-ul al cărui subiect l-au făcut. Îmi retrag acest prim gând, pentru că realitatea este mult mai interesantă:

Tehnocrații de la finanțe, care în loc să își facă treaba pe parcursul dezbaterii legii în plată – și anume să se gândească la aspecte fiscale (asta e treaba lor, doar de aceea e implicat și ministerul de finanțe în traseul legislativ), au făcut la rândul lor lobby împotriva legii. Faptul că au ținut-o langa (până de curând) cu impozitul pe care trebuie să îl plătească cei care dau casa în plată, nu a reprezentat, într-o primă fază, decât acoperirea faptului că nu și-au făcut treaba. Iar într-o a doua fază, este și mai interesant, s-au alăturat protecției BNR pentru ca băncile să nu aducă capital suplimentar, așa cum am descris mai sus. Pentru că în fapt, în opinia mea și susțin că așa ar trebui să ajungă să fie reflectat inclusiv în legislație, cei care dau casa la bancă nu trebuie să plătească niciun fel de impozit, atâta timp cât este evident că înregistrează o pierdere. IMPOZITUL ar trebui aplicat unui PROFIT, și nu unei pierderi, iar în cele mai multe cazuri, avem de-a face cu pierderi.

Să mă explic:

Prespunem că cineva a luat un credit echivalent a 100.000 de Euro. A dat avans 20.000 de Euro, a plătit rate 5-6 ani, iar la final, pentru că, spre exemplu s-a împrumutat în franci sau din cauza dobânzilor majorate în criză intempestiv și insuportabil, constată că după 5-6 ani mai au de plătit mai mult de 100.000 de Euro (din principal) sau, oricum, mult mai mult decat valoarea locuinta (are equity negativ). În fapt, cei mai mulți constată că nu au plătit decât dobânzi imense și aproape nimic din principal. Casa acelui cineva nu mai face 100.000 de Euro (sau mai mult), pentru că dacă ar face 100.000 de Euro, este simplu: ar vinde-o pe piața liberă. și-ar achita creditul, și i-ar mai și rămâne bani. Problema este dublă: dobânzile mari și deprecierile de curs (ignorate de BNR și prin urmare tolerată supra-îndatorarea), au făcut așadar ca la dobânzile domnului Isărescu, debitorii să plătească foarte multe dobânzi și foarte puțin principal. Al doilea aspect este că încă în bilanțurile băncilor comerciale, imobilul respectiv, care ar face pe piața liberă, să spunem 80.000 de Euro, este supra-evaluat în bilanțul băncilor comerciale la 100.000 de Euro.  Atâta timp cât BNR permite băncilor să aibă active umflate, dincolo de valoarea de piață, băncile comerciale nu trebuie să aducă capital. Doar că legea dării în plată, conduce, implicit la necesitatea obiectivă ca imobilele luate în plată să fie reevaluate de către bănci, valoarea lor să scadă în bilanț, IAR BĂNCILE TREBUIE SĂ ADUCĂ CAPITAL. De fapt, acesta a fost și motivul, în opinia mea, pentru care Isărescu a fost permanent împotriva legii dării în plată: băncile au venit în România să scoată capital, nu să aducă. Și, au venit pe mandatul domnului Isărescu, știind bine și unii și alții motivele pentru care domnul Isărescu nu e în postura să le ceară să aducă capital.

Exemplific ipotetic și simplist: să spunem că devine neperformant creditul domnului Măgureanu, pentru care domnul Isărescu, până la o infirmare credibilă, suspectez că a intervenit. Dacă devine neperformant creditul domnului Măgureanu, banca respectivă trebuie să aducă capital, capital pe care trebuie să i-l solicite BNR. Ori cum credeți că ar putea suna domnul Isărescu la banca respectivă să îi ceară să aducă capital pentru neperformanța creditului domnului Măgureanu? Este natural să cred că banca respectivă i-ar răspunde – Măi Mugure, păi nu tu ne-ai zis să îi dăm/restructurăm creditul? Acum ne ceri capital? Tot ipotetic și metaforic vorbind, răspunsul ar fi undeva între ,,zât” și ,,marș”.

Doar că prin darea în plată, băncile devin proprietarele imobilelor respective. Și oricât ar încerca să îi protejeze BNR, ele trebuie să le marcheze LA VALOAREA DE PIAȚĂ. Adică, să le coboare valoarea în bilanț de la 100.000 de Euro, să spunem la 80.000 de Euro. Iar în contul scăderii, să aducă capital. Doar că nu există nicio grabă nici din partea BNR nici din partea Ministerul de Finanțe de a le cere ferm băncilor să marcheze imobilele la valoarea de piață. Ci să o dea tot pe cei care s-au fript cu creditele. Asta este explicația, în opinia mea, a ținutului langa cu debitorii trebuie să plătească impozit pe câștigul rezultat din DAREA în plată. DACĂ DAREA ÎN PLATĂ AR FI URMATĂ DE REEVALUARE LA PIAȚĂ, AR FI EVIDENT CĂ NU EXISTĂ CÂȘTIG, CI PIERDERE, IAR PENTRU ACEASTĂ PIERDERE BĂNCILE AR TREBUI SĂ ADUCĂ CAPITAL.

De aceea opinez că impozitul aferent dării în plată este chiar neconstituțional, întrucât el ar reprezenta mai degrabă o taxă, și nu un impozit pe un câștig real.

Dacă BNR și ministerul finanțelor ar obliga băncile să marcheze imobilele la prețul pieței, nu numai că prețul imobilului ar scădea de la cât este evaluat (să spunem 100.000 de Euro), la valoarea actuală (să spunem 80.000 de Euro). Iar această valoare ar însemna pierdere pentru debitori (renunță la un activ evaluat la 100.000 de Euro, care mai valoarează 80.000 de Euro) dându-l în plată, dar ar însemna necesar de capital și pentru bănci (în bilanț mai face acum doar 80.000 de Euro). Totul se subsumează ideii că, prin darea în plată, debitorul este mai puțin bogat în urma marcării unei pierderi. Și dacă contabil marchează o pierdere, despre ce impozit vorbim?

,,On the left side, there is nothing right, on the right side, there is nothing left”

Gluma asta, referitoare la emisfera cerebrală, a ajuns să descrie perfect, în criză, cam cum arătau bilanțurile băncilor. În stânga activele, în dreapta pasivele. Activele, reprezentate de împrumuturi nu mai erau în regulă, întrucât împrumuturile au fost date aiurea. Pasivele, reprezentate printre altele și de ,,equity”, din cauza deprecierii semnificative generată de criză, nu mai reprezentau mai nimic.

Este de înțeles de ce BNR nu vrea să le ceară băncilor comerciale reeavaluarea activelor, și teama lui Mugur Isărescu de a le cere capital. BNR și Mugur Isărescu au o problema mai veche cu reelvauarea activelor. Dacă la Bancorex Isărescu nu a solicitat reevaluarea de active (și a scăzut valoarea pe care statul român ar fi trebuit să o încaseze, în beneficiul celor care au cumpărat-o), în momentul de față nu vrea reevaluarea de active, pentru că ar fi în detrimentul celor care au cumpărat sistemul bancar românesc. Aceiași beneficiari, aceiași actori.

La momentul privtizării BCR (care a devenit cea mai mare bancă din România după preluarea Bancorex), ERSTE a cumpărat BCR fără reevaluare de active. Reevaluarea de active preluate de la Bancorex ar fi condus la o valoare a băncii MULT MAI MARE, iar prețul pentru BCR ar fi trebuit să fie MULT MAI MARE. Nefăcându-se reevaluare de active, prețul plătit de ERSTE a părut mare, dar în fapt, el a fost MULT MAI MIC raportat la valoarea băncii. La momentul redeschiderii dosarului BANCOREX, unul din punctele esențiale pe care procurorii vor trebui să îl elucideze, este de ce BNR (și reprezentanții săi în Comisia de Privatizare) NU AU SOLICITAT IMPERIOS REEVALUAREA ACTIVELOR. Merită menționat că în Comisia de Privatizare a BCR se afla atunci și deputatul Bogdan Olteanu, care, ulterior, a ajuns viceguvernator BNR și acum este cel care face politica monetara a Bancii Centrale.

Răspunsul reprezentanților fostului AVAS, cei care au fost proprietarii BCR, privind reevaluarea de active, ESTE GENIAL, în vedeți mai jos, și poate reprezenta doar unul dintre punctele de plecare în redeschiderea dosarului BANCOREX. Priviți VIDEO:

Categorii:Editoriale, Stiri

Etichete:Bancorex, BNR, darea în plată, DIICOT, dna, impozit, isarescu, Olteanu, redeschidere Bancorex, reevaluare active, securisti, securitate, SIE, SRI, virgil magureanu