Am explicat săptămâna trecută ce este spaţiul Schengen şi de ce România a fost reţinută la uşă. Dincolo de neîndeplinirea unor criterii privind securizarea graniţelor, descrise plastic de francezi („România nu are o uşă închisă”), dincolo de lipsa de corectitudine faţă de investitorii germani sau francezi (cazul autostrazii Comarnic-Braşov, cazul investiţiilor României în domeniul energiei nucleare, sau cazul nereturnării TVA companiilor germane decât după intervenţia Angelei Merkel), există şi atitudinea de tip „hoţul strigă hoţii” transformată în politică de stat de decidenţii actuali ai României.

 „Este un act de discriminare”, striga Preşedintele României, argumentând că după părerea sa, România respectă toate criteriile de aderare la spaţiul Schengen.

„Este un abuz”, mai striga Preşedintele, acompaniat fiind de fostul ambasador al României în Franţa la momentul votului pentru prezidenţiale, ambasada României la Paris fiind deţinătoarea recordului mondial la vot: un buletin ştampilat la fiecare 3 secunde.

Dar faptul că Galaxy Tobacco, primeşte înlesniri suspectate a fi de fapt evaziune fiscală, în valoare de 44 de milioane de Euro, cu „concurs” guvernamental, este sau nu discriminare? Este abuz (încălcare a legalităţii, faptă ilegală) sau „nu mai este un abuz”?

 Ceea ce trebuie să înţelegă România este că noul normal al Uniunii Europene presupune încheierea perioadei de bunăvoinţă extremă, cea de care a beneficiat România atunci când a fost acceptată în Uniunea Europeană. Amânarea aderării la spaţiul Schengen este doar un prim semnal puternic dintre cele care vor urma.

Ce semnale ar putea urma? O sumedenie, dar mă voi referi la cel mai puternic: aderarea la zona Euro.

Încă de la începutul anului am încercat obţinerea unui răspuns concret, şi nu doar exprimarea orală a unor deziderate. La începutul anului, într-o conferinţă de presă, îl întrebam pe Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, dacă obiectivul aderării României la zona Euro, pentru 1 ianuarie 2015, mai rămâne în vigoare. Răspunsul a sunat a deziderat „da, categoric trebuie să ne menţinem obiectivul”.

La începutul lunii noiembrie, nuanţam întrebarea, dorind să cunosc de la domnul guvernator dacă „i se pare rezonabil termenul de 1 ianuarie 2018 pentru ca România să adopte moneda unică europeană”. Răspunsul a reprezentat un plus „rămâne de văzut, probabil că obiectivul 2015 va trebui reconsiderat”.

Acum, chiar şi 1 ianuarie 2018 mi se pare un termen optimist (presupunând că Euro va mai fi atunci acolo, iar lărgirea cu Estonia a zonei Euro, de la 1 ianuarie 2011, nu va fi ultima). Motivul? Respectarea tuturor criteriilor de aderare.

Să le luăm pe rând:

a) Inflaţia. Criteriul spune că rata inflaţiei într-un stat care aderă la Euro nu trebuie să fie mai mare cu mai mult de 1,5 puncte procentuale faţă de media celor mai scăzute 3 rate de inflaţie din toată Uniunea Europeană. La finalul lunii noiembrie, cele mai scăzute 3 inflaţii din UE au fost în Irlanda (-0,8%), în Slovacia (1%) şi în Olanda (1,4%). Adică media celor 3 a fost de 0,53%. Inflaţia în România a fost în acelaşi interval de 7,7% (cea mai ridicată din Uniunea Europeană), adică de aproape 4 ori mai mare decât spune criteriul şi de 14,5 ori mai mare decât media celor mai scăzute 3 inflaţii din Uniunea Europeană. Celor care îmi vor spune că e vorba de efectul TVA le voi răspunde: da, aşa e, dar România ar fi ratat ţinta de inflaţie şi fără majorarea TVA. Şi în condiţiile în care economia s-a prăbuşit în 2009 şi 2010, iar noi avem cea mai mare rată a inflaţiei în 2010 şi a doua cea mai mare rată a inflaţiei în 2009, o să mai spun că România nu are în acest moment o economie capabilă să reducă inflaţia, pe termen lung. România a învăţat stagflaţia (o combinaţie periculoasă de lipsă de creştere economică cu majorare de preţuri), mix din care va ieşi extrem de greu.

b) Deficitul bugetar. Criteriul spune că pentru ca un stat să adere la zona Euro, deficitul bugetar nu trebuie să depăşească 3% din PIB. Ce spune performanţa României? În 2008, deficitul bugetar s-a dublat. În 2009, el a fost majorat de decidenţii care nu au înțeles criza, de la 5,4% din PIB la 8,6% din PIB. În 2010, deşi va fi decretat undeva la 6,77% din PIB, el va fi în realitate apropiat de 8%. În condiţiile în care majorarea de TVA şi tăierea salariilor bugetarilor au reuşit doar o reducere nesemnificativă a deficitului, am mari dubii că vom reuşi mai devreme de 2017 să îl coborâm sub nivelul de 3% din PIB. În fapt, doar finanţarea datoriei publice va înseamna în acel an un cost de circa 2% din PIB.

c) Ponderea datoriei publice în PIB. Criteriul spune că această rată nu trebuie să depăşească 60% din PIB, sau, dacă depăşeşte acest nivel, o ţară trebuie să dovedească faptul că are o tendinţă stabilă de decelerare a ponderii datoriei publice. România îndeplineşte încă acest criteriu, dar dinamica este absolut îngrijorătoare. De la mai puţin de 22% pondere a datoriei publice în anul 2008, va ajunge la aproape 40% la finalul lui 2010. Potrivit datelor ministerului de finante, la sfârşitul lunii septembrie, datoria reprezenta 36,22% din PIB. Potrivit estimărilor mele, la finalul lui 2010, datoria publică ar putea ajunge să aibă o pondere de 39,5% din PIB

Ce este îngrijorător în privinţa datoriei publice? Dinamica şi faptul că în perioadă de avânt economic, acest Președinte, aceste partide de guvernamânt și aceste partide din opoziție au demonstrat că nu ştiu să reducă semnificativ datoria publică. Simplific calculul pentru ca lucrurile să fie mai clare:

* în perioada 2001-2004, România a înregistrat o creştere economică medie de 5% pe an. În această perioadă, creşterea economică s-a transpus în reducerea datoriei publice ca pondere în PIB de la 31,4% până la 22,5%

* în perioada 2005-2008, România a înregistrat creştere economică medie de 5% pe an. În această perioadă, datoria publică a României a evoluat de la 22,5% din PIB la 21,8% din PIB. Creşterea economică nu a fost folosită în nici un fel pentru scăderea datoriei publice

* în perioada 2009-2010, România a scăzut, pe medie, cu 5% pe an. Ponderea datoriei publice s-a dublat, până la 30% din PIB la finalul lui 2009 şi circa 39,5% din PIB la finalul lui 2010.

* având în vedere perspectivele de deficit bugetar  (cele realiste, nu dezideratele), România va ajunge la o datorie publică externă de circa 60% in PIB până la finalul lui 2014. Chiar dacă ea va fi coafată, să arate sub 60%, în fapt dinamica de creştere începând cu anul 2007, nu va fi de natură să convingă statele membre ale zonei Euro că România stăpâneşte datoria publică.

d)     Rata de schimb. Timp de doi ani, moneda naţională trebuie să fluctueze faţă de un nivel de referinţă cu +/- 15%. Cu rezerve valutare suficiente şi cu delicateţe, criteriul ăsta poate fi îndeplinit.

e) Rata dobânzilor pe termen lung. Rata nominală de dobândă pe termen lung trebuie să fie cu cel mult 2 puncte procentuale peste cea din statele cu inflaţia cea mai scăzută. În 2009, rata dobânzii în cele 3 state era de 6%, în România era de 9.4%. Nici în 2010 România nu respectă acest criteriu.

Prin urmare, în momentul de faţă, România ar respecta doar 2 din cele 5 criterii ale tratatului de la Maastricht. Cel legat de cursul de schimb (România are practic un curs fix în ultimii 2 ani, cu costuri semnificative – se împrumută la 3,5%-7%, bagă banii în rezerva valutară şi plasează cu mai puţin de 1%). Al doilea criteriu este cel al datoriei publice pe care nu îl va mai respecta în anul 2015, dacă actualele politici vor continua. Prin urmare, fără derapaje majore, România va putea începe abia în 2016 procesul de reducere a datoriei publice, în speranţa că ponderea va reveni la normal în 2017. Sunt sceptic. Tot până atunci, România trebuie să aibă o economie funcţională de piaţă, o economie în care prăbuşirea consumului, spre exemplu, atrage după sine scăderea preţurilor. Şi aici sunt sceptic. Tot până atunci, România trebuie să înveţe să ţintească realmente inflaţia, în condiţie în care în ultimii 5 ani, ţinta de inflaţie a fost atinsă o singură dată, din motive exogene de banca națională (politica fiscală) și endogene (fixarea unor ținte dovedite nerealiste). Şi aici sunt destul de sceptic. Sunt sceptic şi în ceea ce priveşte reducerea deficitului bugetar sub nivelul de 3% din PIB până în 2017. Sunt sceptic că România va învăţa să folosească avantajul cursului de schimb flexibil în scopul sporirii competitivităţii până ca ţara noastră să intre în mecanismul ERM-2 (practic anticamera monedei unice europene).

 Suma acestor motive mă face să fiu sceptic că România va respecta toate cele 5  criterii de aderare la zona Euro până la 1 ianuarie 2018. Dar, 2018 poate fi însă o ţintă mult mai realistă decât 1 ianuarie 2015. Care este deja ridicolă, iar a te agăţa de o ţintă falsă reprezintă o altă modalitate de a te minţi singur. În schimb, România a dovedit că poate adera la altceva. Voi detalia în articolul următor.

Categorii:Stiri

Etichete:buget, ce este schengen, ce este zona euro, deficit, euro, leu, Schengen, zona euro