M-a intrigat cea mai recenta definire a nihilismului promovat de televiziuni, făcută de primul ministru Emil Boc. Ceea ce spune dânsul, legat de teama de consum, are o anumită raționalitate. Ceea ce dovedește că a auzit undeva ideea asta, cel mai probabil la întâlnirea de joi de la BNR, la care o fi luat masa cu Mugur Isărescu, Traian Băsescu și cu ministrul de finanțe. Cum că a economisi pe timp de criză, nu e bine. Ceea ce a înțeles însă Emil Boc arată doar superficialitatea domniei sale și graba de a da vina pe oricine alcineva, mai puțin pe politicile economice eșuate ale guvernului domniei sale.

Despre asta voi scrie în articolul următor, dar până atunci, vă invit să recitiți articolul publicat de mine în revista Money Express, în urmă cu aproape 2 ani, în 10 martie 2009. Vorbeam acolo despre non-exuberanța irațională și despre efectele perverse pe care le naște ea. Probabil că la BNR, Emil Boc nu a înțeles raționamentul, și de aceea ce ciripit și el ceva. În primul rând pentru cititorii mei, dar și pentru Emil Boc, reiau acel articol care explică exact cum apare teama de consum, cum trebuie ea gestionată și mai ales că nu e nimic nou în comportamentul consumatorilor. Nou este însă că prin politici economice greșite, ei au fost împinși de guvernele României de după 2008 spre non-exuberanță irațională, cu efecte dramatice pentru economie.

Iată articolul din 10 martie 2009: Non-exuberanța irațională

Comportamentul irational naste efecte perverse. Efecte care apar, insa, si in cazul unui comportament rational, ce ne dicteaza sa fim ”solventi”. Indiferent de situatie, Keynes are dreptate: ”Pietele pot fi irationale mai mult timp decat putem fi noi solventi”.

Comportamentul guvernamental de pana in 2008 a fost irational. In perioada de avans economic, cand bunul-simt si rationalitatea spun la unison „fa-ti rezerve“, ne-am comportat irational. Sectorul privat, in schimb, si-a ajustat consumul inca din a doua jumatate a anului trecut. Adica a actionat rational, restrangand cheltuielile si punand bani deoparte. Ce se intampla insa acum, cand criza incepe sa ne afecteze din ce in ce mai mult? Raspunsul il gasim tot la Keynes – paradoxul economisirii. Pe scurt, Keynes spunea asa: daca o persoana economiseste, e un lucru bun, daca toata lumea economiseste, este o catastrofa. Economic, lucrurile se prezinta astfel: daca toata lumea economiseste mai mult in perioada de recesiune, cererea agregata va scadea, atragand dupa ea scaderea economisirii totale a populatiei, din cauza reducerii consumului si a cresterii economice. Dupa ce am trait cu totii „exuberanta irationala“ a banilor ieftini, riscam sa declansam „nonexuberanta irationala“?

Aparent da. Cifra de crestere economica pe trimestrul IV (2,9%) ascunde in fapt o franare puternica a consumului (de la o rata anuala in trimestrul III de 15% la o rata anuala negativa, in trimestrul IV, de –4%), care nu are decat una din doua explicatii: eroare de calcul sau „nonexuberanta irationala“. Lumea se teme sa mai consume.

Venitul disponibil se diminueaza si se comuta automat in stare de „nonexuberanta“. Ceea ce ne introduce in pradoxul lui Keynes. Al economisirii. De altfel, vedem sporul de economisire pe fondul cresterii ratelor de dobanda platite de catre banci, pentru depozite. Efectele? Scaderea cererii agregate (cererea totala pentru bunuri si servicii la un moment dat si la un anumit nivel de pret). Reducerea consumului cred ca este evidenta pentru fiecare dintre noi. Nici acest antonim al exuberantei irationale nu este de dorit. Acum. Cat de bine sta Romania? 2,9% crestere economica in trimestrul patru fata de 9,1% crestere in trimestrul trei ne arata o franare brusca. Ea este insotita sau generata, intr-o oarecare masura, de limitarea creditarii, prin scumpirea ei. Pe termen scurt, categoric nu se pune problema de lichiditate. Bancile au bani – cea mai buna dovada fiind suprasubscrierea ofertei de titluri de stat ale Ministerului Finantelor (cand ministerul cere un miliard de lei, bancile vin extrem de repede cu trei miliarde). Disponibilul exista. De ce nu plaseaza bancile? Pentru ca suntem in plin credit crunch. Bancile se tem de inrautatirea portofoliului lor si apare teama de a imprumuta. Se trateaza majorand dobanzile. Doar ca privesc viitorul cu incertitudine. Si prefera sa plaseze doar statului excesul de lichiditate, pe termen scurt. Bancile stau pe cash.

In 23 septembrie 2008, dupa caderea Lehman Brothers, scriam de la Londra articolul „In God we trust. The others pay cash“, spunand ca „banii sunt cea mai pretioasa marfa in momentul de fata. Poti sa ai 158 de ani, sa fii cea mai mare banca sau cel mai mare asigurator. Daca nu prezinti garantii ca ai cash, ai dat de bucluc. Cash is King sau Liquidity is Queen. In momente de criza, dolarul vorbeste“. Atunci, raportul euro/dolar era de 147 de centi pentru un euro, iar un dolar valora 2,4812 lei. Acum, dupa mai putin de sase luni, un euro valoreaza 125 de centi. O intarire de 15% a dolarului fata de euro. Fata de leu, pe fondul deprecierii monedei nationale, dolarul este mai scump cu 38% (3,4257 lei). „In God we trust, all others pay cash“ este expresia la ordinea zilei in America – scrie celebrul investitor Warren Buffett, oracolul din Omaha, in scrisoarea adresata saptamana trecuta investitorilor Berkshire Hathaway. Intarirea dolarului are o explicatie: este moneda cea mai putin rea dintre toate. Dolarul vorbeste, iar investitorii cauta cash-ul. Economisesc, pentru ca, atunci cand activele vor deveni suficient de ieftine, sa le cumpere. Pana atunci, imprumuta statul american. Iar pentru asta e nevoie de dolari. Pe termen scurt. Va mai dura sase luni? Poate.

Paradoxul economisirii incepe sa se manifeste si in America (o tara traditional risipitoare, cu apetit spre consum, impotriva economisirii). In Romania, cu atat mai mult, economia fiind ingusta si putin adanca. Orice ban economisit este un ban luat din economie. Iar momentan iau bani din economie atat investitorii straini al caror apetit fata de risc s-a diminuat, cat si statul, ce concureaza pe resurse cu sectorul privat, contribuind la scumpirea banilor. Consumatorii pur si simplu consuma strictul necesar; isi amana consumul. Este rational. Doar ca suma rationalitatilor poate genera acea „nonexuberanta irationala“.

Categorii:Editoriale