Au trecut 3 luni de la avalanșa de declarații publice ale guvernatorului, care a început anul pompând optimism/sumă de deziderate în piață. Au trecut 3 luni și discursul Guvernatorului încearcă să se apropie mai mult de realitate. Cel puțin așa citesc eu interviul acordat de dânsul agenției de presă Mediafax.

Ca în fiecare început de an din ultimii 7, în prima lună a anului guvernatorul se declară optimist în privința încadrării în ținta de inflație. Experiența ultimilor 7 ani ne arată că finalul anului aduce în discursul guvernatorului motivele pentru care în fapt România ratează ținta de inflație. De fiecare dată, de vină sunt alții. Niciodată banca centrală. Aaaa, mint! BNR a atins ținta de inflație în anul 2006. Am auzit și o explicație pentru asta, la începutul anului 2009, la mine în emisiune: ”cred că a fost din întâmplare”, îmi spunea un bancher. Un alt bancher îmi spunea anul trecut același lucru. Pe măsură ce trece timpul, este evident că anul 2006 a fost o întâmplare. În fapt, a fost anul în care s-au întins decisiv resorturile pentru criza internă ce urma să vină: ratele ridicate de dobândă de la intern atrăgeau Euro sau dolari ieftini, care se transformau în lei. Ei erau luați de pe piață la dobânzi de 2-3% și împrumutați în România la dobânzi de peste 10%. Leul se întărea, așa că după o perioadă scurtă de bonificare triplă față de cost, cei care speculau și pariau pe diferența de dobândă își răscumpărau Euroii cu mai puțini lei, și marcau randamente anualizate de 30-40-50%. În condițiile astea, da, BNR a atins ținta de inflație.

Aflăm acum, din interviul domnului Guvernator, că ”inflația din ultimii doi ani este de natură fiscală”. Aiurea. Inflația din ultimii doi ani reprezintă o suma dintre economia nefuncțională a României, toleranța inexplicabilă a BNR față de politicienii imbecili care făceau bugete pe deficite de 3% și pe care guvernatorul însuși ”le saluta” (în fapt nu poți să saluți astfel de bugete decât dacă ești extrem de tolerant și atunci mă întreb de ce) și incapacitatea BNR de a fixa ținte de inflație realiste.

Nu, inflația din ultimii doi ani nu este de natură fiscală. Mai exact, nu este exclusiv de natură fiscală. Este drept că majorarea TVA de anul trecut a impulsionat semnificativ rata inflației, dar nu  era BNR-ul cel care spunea că aceasta nu se va transmite integral în prețuri? De ce s-a înșelat BNR? Cum a ajuns TVA să se transmită mai mult decât integral în prețuri? Și apoi, pe de-o parte a fost majorarea de TVA, pe de alta tăierea de salarii și venituri. Cele din urmă ar fi trebuit să limiteze o parte din scumpiri. Accizele au fost majorate și au influențat inflația tocmai că bugetele erau nerealiste. Ori, când tu fixezi ținte când știi că bugetele nu sunt realiste, ai partea ta de vină. Sau dacă nu știi că bugetele sunt nerealiste, Houston, we have a problem!

Nu. BNR a validat în fapt la fiecare început de an o politică fiscală și bugete care pentru orice economist de bun simț vădeau nerealismul. BNR a preferat să stea la masă cu Pogea, Vlădescu sau Ialomițianu (ce bine s-au simțiti băieții aștia ceritficați de Isărescu), validându-le politicile păguboase. BNR a preferat să se întâlnească, nu-i așa, regulat, cu Traian Băsescu și să facă politici economice, sau, să îl primească pe cel mai slab premier din ultimii 21 de ani, să îi sufle vânt din pupa, și să îl sprijine pentru ”un minim de creștere economică”, atunci, în 2009, când prăbușirea economică a fost de peste 7%. Dar mă rog, prietenii politici ai unei instituții independente nu pot fi definiți de mine. Dar în schimb pot caracteriza modul în care Banca Centrală a îndeplinit obiectivul fundamental: stabilitatea prețurilor sau stabilitatea financiară.

Sigur că atunci când stabilitatea prețurilor nu a existat, BNR argumentează cu stabilitatea financiară. Așa este, BNR a contribuit decisiv la menținerea stabilității financiare (deși leul s-a depreciat semnificativ, deși neperformantele s-au majorat exploziv, deși salariile au fost tăiate, deși prețurile au cunoscut cel mai ridicat ritm de creștere din Uniunea Europeană). Am avut așadar stabilitate financiară. Dar este suficient?

Părerea mea este că nu. Pentru că atunci când inflația prea mare îți taie prea mult din puterea de cumpărare, asta nu este o politică ce poate face mândră sau eficientă o bancă centrală.

Nu este un motiv de mândrie nici stabilirea, an de an, de ținte de inflație NEREALISTE. Sigur, BNR îmi poate spune că ea fixează ținte, împreună cu guvernul (ha!), pentru a diminua anticipațiile inflaționiste. Dar pun și eu o întrebare de bun simț, poate chiar de felcer în economie: ce antrenează mai mult anticipațiile inflaționiste? Stabilirea unei ținte de inflații mai mari cu 1-2 procente sau ratarea an de an a obiectivului fundamental al Băncii Centrale? Eu cred că o țintă de inflație de 4-5% atinsă ar fi făcut mult mai binde decât ținte de 3-4% ratate din plin.

”Inflația din ultimii doi ani este de natură fiscală și există riscul să continue presiuni de acest fel atâta timp cât raportul dintre contribuabili și beneficiarii de asistență socială este profund dezechilibrat”, a mai spus guvernatorul. Ăsta din păcate, este un mega clișeu sau un angajament ferm al guvernatorului că măcar în următorii 5-10 ani, vom atinge orice numai o țintă a inflației realistă nu.

Păi cum poți să echilibrezi raportul ăsta? La cât de primitivi sunt decidenții noștri, doar punându-le ceva în pensie pensionarilor. Numărul de contribuabili nu îl poți crește peste noapte. Economia nu poate crea peste noapte un milion de locuri de muncă. Eu cred că nu poate crea nici în următorii 5 ani în România. Aia cu evaziunea fiscală nu este altceva decât un alt discurs șablonard: cum poți tu să avansezi acestă soluție când de 20 de ani de ocupi tot tu de asta și ai înregistrat doar regrese? Și atunci, dacă numărul de locui de muncă nu îl crești prin lege (așa cum greșit crede doamna Udrea care a spus că ”noul cod al muncii creeză 100.000 de locuri de muncă), atunci rămâne să tai asistența socială. Adică să tai servicii medicale, educație, pensii, subvenții, tot. Practic, să decimezi mai mult de jumătate din economie.

De ce spun eu că discursul guvernatorului este șablonard? Pentru că, nu am văzut nici măcar o dată prezentat de domnia sa sau de altcineva de la guvern, care este efectul asupra bugetului de pensii, pe termen scurt și lung, a tăierii a 100.000 de bugetari. A încetării contribuției lor către fondul de pensii. Și nu am văzut nici o mirare asupra faptului că românii contribuie în medie aproape 40 de ani la bugetul de pensii și beneficiază de pensie circa 7. Cum poți tu spune că bugetul este dezechilibrat dacă eu plătesc sume semnificative, care ar trebui valorificate în cele 3-4 decenii, și ajungi să îmi plătește pensie doar 7, iar pensia când vrei tu,cu cât vrei tu, discreționar? Nu. Bugetul de pensii nu este dezechilibrat pe fond. Mai mult, până în octombrie 2008 a fost excedentar. Este și a fost gestionat prost de băieții ăștia care pretind că știu să scoată țara din criză.

Mai aflu de la domnul Guvernator grija domniei sale pentru stabilitatea financiară. ”Onorarea scadențelor plăților în valută pe care le are statul trebuie pregătită cum trebuie și la timp, pentru că altfel, creditarea sectorului privat ar avea de suferit”. Domnule Guvernator, înțeleg grija dumneavoastră pentru bănci și stabilitate financiară, dar cumva plata sumelor restante DECISE de instanțe, nu trebuie pergătită cum trebuie și la timp? Dacă instanța spune că statul a furat bani de la salariați și trebuie să îi dea înapoi, vi se pare normal răspunsul că banii vor fi plătiți eventual în următorul cincinal? Atunci când ratarea țintelor de inflație, evident, din motive fiscale, va conduce la plata a nimic? Atunci, cine va avea de suferit?

Categorii:Editoriale

Etichete:arierate, FMI, inflatie, isarescu, ratare, tinta