Cazul Rompetrol. După 18 ani. (I). Deci se poate!


DIICOT și Daniel Horodniceanu redeschid Cazul Rompetrol. Este un lucru excepțional iar dacă procurorii vor reuși să finalizeze cu succes acest caz, va fi unul de referință, întrucât va devoala mafia transpartinică și sprijinul instituțional oferit. Sunt optimist, pentru că DIICOT pare să fi identificat (cu eroare de +/-1 an față de momentul constituirii) elementele care au stat la baza furtului statului român, atât prin însușirea creanței Repsol de către Rompetrolul lui Patriciu (cu sprijin instituțional și al unor bancheri din România, sub privirea laxă a BNR), cât și destul de exact modalitățile prin care s-a fraudat în mod repetat și consistent statul român. Ceea ce spuneam în 2006, că Dinu Patriciu a fost răsfățatul tuturor puterilor de după 1999, are acum și o explicație a procurorilor:

,,În cauză există suspiciunea rezonabilă că în cursul anului 1998, mai multe persoane au constituit un grup infracțional transfrontalier care a avut ca scop desfășurarea unei ample operațiuni infracționale în vederea inducerii în eroare a autorităţilor române cu ocazia încheierii şi derulării unor contracte de privatizare, folosirea şi/sau însuşirea sumelor de bani ce erau destinate bugetului consolidat al statului, neevidenţierea în actele contabile ale societăţilor pe care le controlau a operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor realizate, spălarea sumelor de bani rezultaţi din activităţile infracţionale şi externalizarea fondurilor astfel obţinute din activităţile infracţionale”, spune comunicatul DIICOT din data de 9 mai 2016.

Eu spun asta din 2003. Dosarul pare extrem de complex, are 3100 de volume, dar, pentru a înțelege exact ceea ce s-a întâmplat, cu sprijin instituțional și al mafiei transpartinice, zic că este suficient să recitiți articolul meu din data de 27 februarie 2006 (au trecut mai bine de 10 ani), publicat în Curierul Național – Puterea lui Patriciu.

Încerc o satisfacție. Aceeași pe care o anunțam încă de la începutul anului trecut – și anume că în România începe să dispară o anumită protecție. Concluzionam acest lucru când în sfârșit, la finalul anului 2014, DNA s-a apucat să cerceteze Cazul Udrea – creditul de la BRD al Elenei Udrea, despre care am scris încă din 2008 și am arătat că doamna Udrea nu respecta nicio condiție pentru bancabilitate. Dacă BNR și DNA ar fi acționat atunci, cazuri precum Truică ar fi fost prevenite. (găsiți articolul Cazul Udrea – aici). Redeschiderea dosarului Rompetrol îmi arată că, pe viitor, BNR nu va fi scutită de întrebări – ce bănci și ce bancheri din România, sub privirea BNR (la fel ca în cazul Udrea), au  sprijinit la transferarea sumelor dinspre Repsol (creanța Libia) imediat ce au ajuns în România, sume însușite de Patriciu deși se cuveneau statului român și au făcut pierdute sumele în străinătate. Deasemenea, pentru ca investigația Rompetrol să aibă șanse de recuperare a prejudiciilor, DIICOT trebuie să pună sechestru ȘI PE CREANȚELE DP HOLDING (Elveția).

Și acum, rezumarea infracțiunilor de la Rompetrol, așa cum le-am sintetizat în 2007, în articolul din Curierul Național – Cazul Rompetrol (3 septembrie 2007), care reia suma de bunăvoințe infracționale ale statului descrise încă din 2006, în articolul – Puterea lui Patriciu:

,,Stirea că Rompetrol a trecut în proprietatea majoritară a kazahilor de la KaiMunaiGaz a căzut ca o bombă. Nu pentru că lumea s-ar fi aşteptat din partea domnului Dinu Patriciu să aibă vreun alt scop final decât cel al fiecărui om de afaceri: banul. Cât mai mult, cât mai repede şi aproape prin orice mijloace. Nu din această cauză. Ci pentru că domnul Patriciu anunţase în multe rânduri că nu vrea să vândă pachetul majoritar de acţiuni.

În data de 14 februarie 2007, aveam următorul dialog cu domnul Dinu Patriciu: „Vindeţi Rompetrol? Nu. Măcar o parte? S-ar putea să vindem între 10 şi 24% din companie, pentru a face rost de finanţare”. Acum aflăm că în urmă cu 7 luni a fost iniţiată procedura de vânzare a unei părţi din Rompetrol. Adică, atunci când domnul Patriciu spunea că nu vinde, pregătea fix acest lucru.

Nu mă deranjează că domnul Patriciu are foarte mulţi bani. Nu. Să fie sănătos şi să îi cheltuiască în economia locală. Mă deranjează însă deformarea, distorsionarea gravă a faptelor, cu scopul inducerii în eroare. Atunci când domnia sa spune că Rompetrol nu a primit vreodată vreo facilitate şi că nici nu îşi doreşte. Aşa stau oare lucrurile? Părerea mea este că nu. Domnul Patriciu i-a denumit „nătângi” pe cei care consideră că firma domniei sale a primit vreodată vreo facilitate. Nu-mi pasă cum mă consideră pe mine şi pe alţii domnul Patriciu, dar iată cum stau lucrurile, şi vă rog să aveţi în vedere că „a facilita” înseamnă „a face mai uşor, a uşura”:

În data de 27 februarie 2006, scriam în Curierul Naţional editorialul „Puterea lui Patriciu”. Îl puteţi consulta căutând în arhiva online a Curierului. În acel articol, arătam că Dinu Patriciu a fost răsfăţatul tuturor puterilor de după anul 1999.

Prima facilitate: Pe vremea lui Radu Sârbu ca şef al FPS, reuşea să cumpere, la un preţ de 51 de milioane de dolari la care se adăuga, prin contract, contravaloarea datoriilor răfinariei de 200 de milioane de dolari, cea mai modernă rafinărie a ţării, Petromidia. Prima rată, atenţie, a fost de 17 milioane de dolari. Restul, până la 51, probabil s-a plătit mai târziu. După o negociere-fulger, FPS-ul l-a găsit, a negociat şi a vândut Petromidia în numai 10 zile. Este de înţeles graba. Veneau alegerile.

A doua facilitate: În momentul vânzării, şi nici până atunci, nu cred că s-a verificat provenienţa banilor cu care cumpăra domnul Patriciu. De vreun an, se verifică dacă domnul Dinu Patriciu nu cumva a plătit statului fix din banii statului (creanţa Repsol, pentru cei care nu îşi mai aduc aminte, după ce domnul Patriciu a cumpărat Rompetrol, a încasat câteva zeci de milioane de dolari, cuveniţi, prin lege, statului român şi pe care ar fi trebuit să îi verse statului român). Nu a făcut aşa. A încasat banii şi i-a folosit cum a considerat domnia sa mai bine.

A treia facilitate: După ce domnul Patriciu a cumpărat de la FPS Petromidia, s-a schimbat puterea. A venit un nou Guvern – cel al PSD. Iar acest Guvern s-a declarat mulţumit cu preţul primit de la domnul Patriciu pentru Petromidia, şi, în 2001, se legifera contractul FPS-ului plus datoriile. Sigur, atunci preţul încasat era foarte mic, pentru că se asumau şi datoriile. S-au asumat. Şi ce s-a întâmplat? În 2001 şi 2002, Rompetrolul domnului Patriciu nu a putut ţine pasul cu ritmul asumat şi a pierdut eşalonarea. Ce ar fi trebuit să se întâmple în acest caz? Ruperea contractului sau executarea silită. Şi pentru că acel contract de privatizare nu a fost nici rupt, iar Rompetrol nu a fost executat silit, a apărut…

A patra facilitate: O nouă eşalonare la plată. Pe care Rompetrol o pierde în februarie 2003. Ce se întâmplase între timp? Datoriile societăţii se majoraseră de la 200 la 400 de milioane de dolari. În principal pentru că firma încasa contravaloarea accizelor, TVA şi altor taxe de la populaţie, şi uita să le plătească. Modelul nu era nou, era vizibil şi condamnabil. Dar, statul mai păţise acest lucru – cu creanţa Repsol din Libia. După pierderea celei de-a doua eşalonări, ar fi trebuit să apară executarea silită. Preluarea rafinăriei. Şi pentru că nu s-a întâmplat aşa, s-a creat drum liber pentru…

A cincea facilitate: Transformarea datoriilor în obligaţiuni. Datoriile de bază crescuseră de la 200 la 414 milioane de dolari. La care se adăugau şi penalităţile de plată. În total, vreo 600 de milioane de dolari. Adică, cu aproape 400 de milioane de dolari mai mult decât datoria pe care o preluase şi asumase domnul Patriciu de la stat, atunci când a cumpărat rafinăria pentru 51 de milioane de dolari. A apărut soluţia – transformarea în obligaţiuni. Iniţiată în anul 2003 şi legiferată de Parlamentul de după alegerile din 2004, sub un Guvern condus de prietenul Călin. În loc de executare silită, Rompetrolul a fost facilitat cu transformarea datoriilor în obligaţiuni. La care statul percepea un cupon (dobândă) mai mic decât dobânda la care reuşea să se împrumute. Şi lucrurile nu se opresc aici.

A şasea facilitate: Cu sacii în căruţă, respectiv amânarea plăţii datoriilor pentru următorii 7 ani, Rompetrol trebuia să lucreze. Dar avea nevoie de bani. De unde? De la finanţatorii companiei conduse de domnul Patriciu. În afară de statul român şi de contribuabili, despre care alţi finanţatori aţi auzit în Cazul Rompetrol? În afară de achiziţia benzinăriilor Dyneff, unde a fost implicată o bancă, eu nu am auzit de prea multe bănci implicate. Cu o datorie de 600 de milioane de dolari în cârcă, Rompetrol avea o problemă: accesul la bani. Şi atunci, s-a mai găsit o facilitate pe care românii să o acorde domnului Patriciu, prin cârdăşia celor de la Guvern. În decembrie 2003 s-a produs acest lucru. Concret, Guvernul României a umblat la taxele din benzină. Cum? Desfiinţa taxa de drum (nelegală) şi o contopea cu acciza. Şi aşa acciza s-a mărit. Dar, noua acciză era totuşi mai mică decât vechea acciză plus taxa de drum. Cât a fost diferenţa şi ce s-a întâmplat cu ea? Preţul carburanţilor scădea astfel cu 40 de euro pentru tona de carburanţi, adică cu aproximativ 4 eurocenţi pe litru. Atunci, cei 4 eurocenţi însemnau 8% din preţul litrului de benzină. Ce ar fi trebuit să se întâmple? Logic, dacă au scăzut taxele, ar fi trebuit să se reducă şi preţurile. Dar, profitând de cârdăşia instituţiilor statului, producătorii au lăsat preţurile la vechiul nivel. Şi şi-au însuşit cei 8%, pe care ar fi trebuit să îi transforme în ieftiniri pentru populaţie. Cum se cheamă asta? Probabil, Codul Penal are o denumire pentru aşa ceva, iar legea concurenţei denumeşte acest comportament: înţelegere asupra preţului şi e sancţionabilă cu până la 10% din cifra de afaceri a celor care se înţeleg la preţ. Câte facilităţi sunt în a şasea facilitate? Număraţi singuri (însuşirea de foloase necuvenite, înţelegerea la preţ, neamendarea etc.).

Dacă aş mai căuta, aş mai găsi facilităţi în cazul Rompetrol. Chiar dacă domnul Patriciu mă va face nătâng. Nu îmi pasă. Îmi pasă însă ca adevărul să nu fie distorsionat. Şi îmi pasă ca nu cumva să se uite că vânzarea a trei sferturi din Rompetrol Group NV la kazahi a început cu o plată de 17 milioane de dolari, a trecut prin şase superfacilităţi şi se încheie acum cu o tranzacţie de peste 2 miliarde de dolari. Cine pierde? Cei care au acordat facilităţi şi cei de la care s-au acordat facilităţi. Cine câştigă? Fostul şef al SIE, Ioan Talpeş, numea cazul Rompetrol drept: „O lovitură a domnului Patriciu dată cu ajutorul unor foşti miniştri, persoane din serviciile secrete etc. „. Cine mai câştigă? Cu siguranţă, domnul Patriciu, care de la dorinţa iniţială de a face o infuzie în conturile Rompetrol a sfârşit prin a face o infuzie de capital în conturile domniei sale. Şi, aşa, ca fapt divers – acum datoria de 600 de milioane de dolari nu mai este a domnului Patriciu decât în proporţie de 25%. Restul? Cu restul, statul român creditează statul Kazahstan. Iar cu ideile cu podul energetic şi cu cât beneficiază România de pe urma Kazahstanului, vă rog să îmi permiteţi să fiu sceptic. Poate, peste 2-3 ani, vă voi reaminti despre acest scepticism.”

Anunțuri


Categorii:Stiri

Etichete:, , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: