Articolul a fost publicat în Business Standard, în data de 2 noiembrie 2009. Argentina, nu plânge pentru mine
Sistemul economic pe care ţara îl are limitează capacitatea autorităţilor de a face faţă problemelor în creştere ale statului. În al doilea rând, chiar dacă ar fi putut, autorităţile au arătat puţină voinţă pentru a lua deciziile dificile care erau necesare. Şi în al treilea rând, contextul regional şi cel global au făcut lucrurile chiar mai dificile pentru această ţară. Am scris acest pasaj în luna iulie, în revista Money Express. Vreau să îl amintesc şi cititorilor Business Standard. Pentru că descrierea seamănă izbitor de mult cu situaţia României. Ea a fost făcută însă cu nouă ani înainte. Era legată de Argentina. Este ceva diferit? Să le luăm pe rând.
Primul argument: sistemul economic limitează capacitatea autorităţilor de a face faţă problemlor în creştere ale statului. Nu cumva economia României a avut numai două motoare de creştere, turate excesiv? Imobiliarele şi consumul? Nu cumva amândouă au fost supraalimentate de creditul care a crescut în ritmuri cum nu vom mai vedea nici măcar în următorul deceniu? Nu cumva România nu prea are economie? Atunci când imobiliarele au crăpat şi consumul s-a gripat, am rămas nu pe marginea prăpastiei, ci deasupra ei?problema unei impozitări diferenţiate sau a unei legi a salarizării unitare ar fi fost deja rezolvată dacă ne-am fi propus în mod real. Este guvernul deranjat de salariile mari? Adică cei cu salarii mari ar trebui să aibă salarii mai mici, iar cei cu salarii mai mici ar fi trebuit să aibă salarii mai mari? Nu cumva dânşii fac apologia cotei progresive în timp ce se laudă că menţin cota unică? Voinţa nu a existat. Au existat doar visele – că economia va merge aşa cum vor avea ei nevoie. După vise au apărut frustrările, iar acum, turbarea. Sunt turbaţi pe propria incompetenţă.reduce rata de dobândă, iar creditele se vor ieftini (ziceau tovarăşii de la guvern). Cursul va rămâne stabil. La ce preţ?mare de 10%.
Al doilea argument: chiar dacă ar fi putut, autorităţile au arătat puţină voinţă pentru a lua deciziile dificile care erau necesare. Iarăşi, de necontestat. Singurul element nu tocmai clar este răspunsul la întrebarea: nu au ştiut sau nu au putut? Eu cred că habar nu au avut (dovadă – estimările iniţiale de evoluţie economică). Şi dacă ar fi privit pieptiş criza – ceea ce nu au făcut -, ar fi trebuit să ia măsuri din timp: cele zece zile de vacanţă forţată ar fi trebuit aplicate chiar de la 1 ianuarie – câte una pe lună, nici nu era mult. Cheltuielile lui Ridzi, Udrea sau Nemirschi puteau fi limitate de la începutul anului. Îngheţare pensiilor putea fi făcută de la începutul anului. Iar
Al treilea argument: contextul regional şi cel global au făcut lucrurile chiar mai dificile pentru această ţară. Într-adevăr, nu este uşor să fii vecin cu Ucraina, chiar dacă ai avantajul că eşti în Uniunea Europeană. Altfel, la noi era mult mai rău decât la ei. Nu este uşor să fii vecin nici cu Ungaria: când noi negam criza, toamna trecută, ei încheiau acordul cu Fondul Monetar Internaţional. Nu este uşor să fii vecin nici cu Bulgaria – ne-au depăşit în privinţa absorbţiei fondurilor europene. Prin urmare, nu este uşor pentru o Românie aflată într-o zonă urâtă a Europei, din punct de vedere economic, să fie privită drept sora vitregă.
Ţineţi minte ce fiţoşi erau guvernanţii noştri la începutul anului? Când şi-au dat seama că fără FMI nu se poate, au spus că a fost ideea lor. După care au început cu tot soiul de baliverne: creditarea se va relansa şi se va relaxa pentru că statul nu se va mai împrumuta din piaţă. Banca Naţională a României va
Rând pe rând, minciunile au fost devoalate. Creditarea nu s-a relansat decât într-un singur sens: statul a ras cam toată lichiditatea din piaţă, la dobânzi enorme. Vreţi şi voi, privaţilor? Eventual, plătiţi-mi dublu faţă de cât plăteşte statul român şi garantaţi şi cu mama şi cu tata, asta pare să fi fost atitudinea băncilor. O perioadă, având în spate finanţarea FMI, statul şi-a permis să facă fiţe. Să zică: nu mă împrumut la dobânzi de 10%. Ieri, s-a dus din nou pe piaţa internă. A vrut să atragă 1,2 miliarde de lei. I s-au oferit 2,1 miliarde, dar, în final, a reuşit să plaseze pentru o perioadă de şase luni doar 843 de milioane. De ce? Întrucât celelalte 1,3 miliarde erau cu o dobândă mai
Deja, sensul dobânzilor s-a inversat. Nu spun că s-a schimbat sensul, dar statul român s-a împrumutat ieri mai scump decât la emisiunea precedentă. Iar asta pune presiune pe scumpirea împrumutului meu şi al dumneavoastră. Şi acum, înapoi la primul paragraf. Vă spuneam că descrierea era legată de Argentina. Ea a fost făcută de PIMCO – compania de investiţii care asigură gestiunea celui mai mare fond de obligaţiuni din lume (undeva peste 700 miliarde de dolari). A fost făcută în anul 2000, când PIMCO se retrăgea din Argentina. În 2001, Argentina intra în incapacitate de plată.
Cred că nu mai este un secret pentru nimeni că, fără acordul cu FMI, România ar fi fost destul de aproape de incapacitatea de plată. Chiar preşedintele este cel care ţipă la televizor că nu avem două miliarde pentru salarii şi pensii. Încă o reliefare a celor trei argumente.
Categorii:Stiri
Blogul lui Radu Soviani 
Lasă un răspuns