Ce mesaje transmite Mugur Isarescu si cand


”Domnule Guvernator, ce va mai plac perversiunile!”. Sunt convins ca acesta ar fi fost titlul subiectului de astazi in Libertatea sau Can-Can, inspirat din realitate, bazat pe argumente, izvorat din declaratiile domnului Guvernator facute la Colocviile de politica monetara ale BNR, incepute ieri si care se termina maine. Dar eu prefer formula:  ”ce mesaje transmite Mugur Isărescu și când”.

Sigur ca au fost mai multe declaratii interesante ieri, dar ma opresc asupra a doar doua:

a) ”După aproape 15 ani, prin 2005-2006, o altă perversiune ca să spun așa: a apărut creditul în valută”

b) ”Aproape pe același tipic: noi întăream politica monetară ca să dăm inflația în jos. Cu cât întăream mai mult politica monetara,  cu atat atrageam mai mult capitalurile pe termen scurt, speculative, iar aceasta intarea cursul leului”

Cele doua declaratii necesita comentarii ample si complexe. Le voi simplifica insa. Ne oprim intai la perversiuni.

Cel mai des, cuvântul perversiune este întâlnit în sintagma ”perversiune sexuala”. Nu este cazul aici. De aceea vom alege definitia cuvantului din dictionarul de neologisme, care sună așa: ”deviere pana la patologic a unor tendinte sau instincte datorita unor tulburari psihice”. Si atunci, cei care deviaza spre perversiuni sunt perversi? Cei care s-au imprumutat in valuta sunt perversi?

Refuz sa cred o astfel de conotatie pe care domnul Guvernator a dat-o prin declaratiile de ieri. Categoric nu. Cei care s-au împrumutat în valută nu sunt în nici un caz perverși: ci prost informați de către către cei care vedeau leul întărîndu-se sub 3 lei pentru un Euro sau împinși acolo printr-un cost prea mare al creditului pentru lei. Pe care, ghiciți cine l-a ținut scump prin dobânzi ridicate…

Sigur, voi veni și în apărarea domnului guvernator. Poate că dânsul se referea la creditul în valută de consum. Acolo unde lumea împrumuta cu dobânzi de 20-30-40% ca să își cumpere un frigider sau un televizor. Dar acolo, stimate doamne și stimați domni, inclusiv BNR are partea ei de vină. Țineți minte cât de târziu au apărut reglementările privind afișarea dobânzii efective? Cred că prin 2004. Și știti de ce se împrumuta lumea în valută? Pentru că dobânzile erau prea mari pentru lei.

Să vedem. La începutul anului 2004, rata de dobândă cheie a BNR era la impresionanta valoare de 21,25%. În condițiile în care inflația la sfârșitul anului a fost mai mică de 10%. Nivelul de rată a rămas până în luna mai la maximul de 21,25%, pentru ca anul să fie încheiat cu o rată a dobânzii de 17%, nivel de la care au început dobânzile în anul 2005.

Să explicăm pe scurt: nivelul ratei de dobândă cheie al BNR este un semnal extrem de important, atât pentru dobânzile plătite de băncile comerciale pentru depozite dar și pentru cele percepute la credite. Pe scurt și simplist, povestea sună așa: dobânzile pentru depozite sunt cel mult egale cu rata de dobândă cheie a BNR, iar dobânzile pentru credite depășesc nivelul de rată de dobândă al BNR. Ceea ce înseamnă că la începutul anului 2005, ratele de dobândă pentru depozite se situau sub 17%, iar cele percepute la creditele în lei depășeau cu mult 17%. Deci creditul în lei, devenea un lux extrem de scump. În ce să plasezi creditele obținute cu cost de 20%, astfel încât să ai și randamente mari din care să plătești costurile și să ai și un profit? În imobiliare. Yeah, right. Dar de ce nu te-ai fi împrumutat în valută, la dobânzi la jumătate, cu perspectiva de întărire a leului (scădere a ratei), care ar fi condus dobânda la sfert? Chiar, de ce? Și uite așa a apărut și în România, nu de pe lună, nu de pe Marte, creditul în valută: era mai ieftin, mai accesibil, te puteai împrumuta de mai mulți bani. Și toate astea erau generate de faptul că domnul Isărescu ținea dobânzile mult prea ridicate pentru lei.

Și pentru că dobânzile pentru lei erau ridicate, asta a creat ”business opportunity” pentru capitalurile ”vagaboande”, cum le spune domnul Stolojan. Îmi aduc aminte emisiunile din 2003-2004 pe care le făceam la B1TV (Economia în 60 de minute), împreună cu domnul Răzvan Temeșan. Dânsul mi-a explicat atunci pentru prima dată ce înseamnă ”carry trade” și ”profit taking”. Cei care au acces la piețele externe de capital, se împrumutau în valută, la prețuri de 3-4% pe an. Plasau în monede precum leul, cu perspective de întărire (aderarea la NATO și UE), la dobânzi de 5-6 ori mai mari. Și uite așa, obțineau, în termen de câteva luni, randamente de 40-50% la valută (răscumpărau mai ieftin valuta pe care o vindeau scump și o plasau la dobânzi ținute sus de domnul Isărescu). Sunt convins că dacă întrebai atunci pe directorii din BNR, ar fi spus despre carry trade că este un fel de mâncare. În fapt, a fost un fenomen prin care capitalurile speculative obțineau randamente de zeci de procente, domnul Isărescu privea leul întărindu-se și credea că atinge în sfârșit ținta de inflație, dar în fapt, se creau resorturile, împreună cu politica fiscală dezechilibrată, ale crizei interne care urma să vină: leul întărit conducea la amplificarea importurilor, care conduceau la adâncirea deficitului de cont curent. De aici și până la banala criză de balanță de plăți pe care a învațat-o România nu a fost decât un pas. Nu e nevoie să cunoști matematici superioare sau să fi academician ca să îți dai seama, ante-factum, că atunci când sentimentul se schimbă, asta conduce la depreciere curs, inflație, stagnare economică și inversare a trendului de creștere economică. Am scris asta în 2007, în aprilie, în revista Money Express, în articolul ”Inflația 007”. Articolul îl găsiți aici (http://moneyexpress.money.ro/articol_9217/inflatia_007.html)

Revin la a doua declarație: ”Aproape pe același tipic: noi întăream politica monetară ca să dăm inflația în jos. Cu cât întăream mai mult politica monetara,  cu atat atrageam mai mult capitalurile pe termen scurt, speculative, iar aceasta intarea cursul leului”. Acum, această greșeală a politicii monetare pare prezentată drept virtute, la un colocviu de politică monetară. Cine își asumă acea greșeală? Și cum adică întăream politica monetară în condițiile în care rata de dobândă cheie a coborât de la 1 ianuarie 2005 de la nivelul de 16,5% până la 8,75% la 31 decembrie 2006. Asta se cheamă întărire de politică monetară. Ba din contră.

De fapt, a fost o relaxare de politică monetară care s-a suprapus extrem de prost pe o relaxare de politică fiscală. Un mix potrivit de politici economice spune că atunci când politica fiscală se relaxează (ceea ce s-a întâmplat de la 1 ianuarie 2005), politica monetară trebuie să rămână tare. Ceea ce nu s-a întâmplat de la 1 ianuarie 2005. Sigur că greșeala originară aparține negânditei cote unice, dar BNR s-a grăbit să o proslăvească și să cânte în strună guvernului, care ar fi găsit rețeta sigură spre succes (nu-i așa, urma să devenim a șaptea mare putere economică a Uniunii), sau, cum spunea domnul Guverntor în 2006 ”cota unică își dovedește efectel pozitive”, sau în 2008 : ”România crește economic cu 5% pe an de zece ani, și poate să mai crească cu încă 5% pe an în următorii 10 ani”. Cert este că următorii 10 ani au început așa: -7,1% apoi -1,3%, apoi probabil între 0 și 1%. Dar sigur, dacă din 2014 economia României va crește cu 15-20% pe an, profeția guvernatorului se va îndeplini. Lecția a fost că în România cota unică a fost introdusă prea devreme, atunci când economia nu avea nevoie de ea, și a acționat precum gazul peste foc. Sigur, puțini au beneficiat. Marea majoritate încă numără pierderile (taxe și impozite locale majorate, accize majorate, taxe de viciu, impozite pe dobânzi, taxa de prima înmatriculare, TVA mărit de la 19% la 24%, tăieri de pensii, inflație, etc).

De fapt, ceea ce mă enervează la genul ăsta de declarații este prezentarea greșelilor drept virtuți. Maestrul la asta este domnul Președinte al României, dragul de Traian. Văd că și domnul Guvernator testează teritoriul. În fapt, am avut o sumă de greșeli de politica fiscală. Asta a generat decizii eronate de politică monetară. Împreună, cele două politici au condus la porcăria macro în care am intrat începând cu 2005, și care a stat la originea crizei interne declanșate în România în 2008, pe fondul crizei mondiale și a decidenților care încă ne conduc

Anunțuri


Categorii:Editoriale

Etichete:, , , ,

3 răspunsuri

  1. Bravo! Bine faci ca eplici lucrurile astea! Sa nu te opresti si sa nu te temi, nu mai e mult pana departe!

  2. good job

  3. Prezentarea greselilor drept virtuti ? Gresesti amarnic. Ele chiar au fost virtuti pentru ca nu au fost greseli.

    Totul e facut cu cap exact cum trebuie…… scopul final e sa vindem tot si sa fim slugi. Dar ca sa vindem trebuie sa nu avem bani, iar isarescu a facut tot ce a putut ca sa ajungem datori vanduti. Individual si colectiv. Asa trebuie vazute toate hotararile lui din ultimii 20 de ani. O sa ai o alta perspectiva si nu o sa mai ai nedumeriri.

    Sa nu uitam de toti imbecilii care au condus tara aceasta doar spre interesul propriului buzunar; ei l-au ajutat pe isarescu mai mult deca visa el vreodata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: