Declarațiile domnului Isărescu, pe lângă faptul că au devenit foarte dese (ceea ce în opinia mea trădează o anumită nervozitate), au devenit și foarte amețitoare. Ca de fiecare dată când apare o problemă, domnul Isărescu încearcă să se reinventeze, scăpând de vechiul Isărescu pe care în abondonează. Despre un asemenea Mugur Isărescu (abandonat, cel care era la șefia BNR și în anii 90-2000 când s-au produs cele mai mari crahuri bancare), Corneliu Vadim Tudor spunea o data, intr-o carte de aforisme, apropos de denominarea leului că .,în procesul de însănătoșire a monedei naționale, singurul zero care trebuie tăiat este chiar ….”. Desigur că Vadim Tudor exagera cu această metaforă.

Domnul Isărescu a mai simțit nevoia să ne transmită marți, post-factum, câteva porții de înțelepciune:

I. ,,Băncile nu urmăresc acumularea de proprietăți imobiliare, nu sunt dezvoltatori imobiliari și nici instituții de binefacere”. Desigur afirmația domnului Iăsrescu, dacă ar fi făcut-o oricine altcineva, ar fi fost doar un truism, așa cum era și banalitatea extrasă din gândirea Guvernatorului de săptămâna trecută, când guvernatorul zicea: ,,cred că băncile trebuie să crediteze economia reală”. Einstein! Ce urmează să ne mai spună domnul Guvernator? Că decât sărac și bolnav e mai bine să fi bogat și sănătos?

Dar domnul Isărescu nu este ,,oricine altcineva”. Dânsul este Guvernator multidecenal al Băncii Naționale a României, iar dansul, ca responsabil și supraveghetor, a observat cu ochii lui cum băncile s-au supraexpus în sectorul imobiliar, acumulând proprietăți imobiliare, devenind chiar dezvoltatori (preluând proiecte în insolvență).

Acum ne spune că băncile nu urmăresc acest lucru? Și dacă nu urmăresc acest lucru, de ce au fost lăsate de către BNR să capete expuneri toxice, cu garanții umflate (cu ponderi de neperformanță de până la 30%)? De ce domnul Isărescu nu îi spunea acest lucru domnului Sorin Popa – fost director general adjunct al BRD atunci când BNR îl valida ca administrator? Acel Sorin Popa pe care procurorii îl cercetează pentru că a favorizat acordarea de împrumuturi pe garanții subevaluate, iar în final banca gestionată sub mandatul primit de dânsul și validat de BNR,  s-a trezit cu proprietăți imobiliare? Sau domnului Spurny de la BCR, care vinde tone de credite ,,neperformante” pe nimic, în detrimentul aducerii de bani noi, la o dimensiune reală în capitalul băncii? Cui aparține în fapt vehiculul căruia domnul Spurny îi vinde neperformantele la câțiva cenți pentru un Euro? Și chiar valorează acele credite doar câțiva cenți pentru un Euro?

Domnul Isărescu are dreptate în principal într-un singur lucru: băncile nu sunt instituții de binefacare. Dar de aici și până la a fi exonerate de responsabilitatea propriilor politici este un drum imens.

Cine a permis băncilor comerciale să coboare avansul pentru creditele ipotecare de la 40% la 10%? Vă spun eu, BNR-ul domnului Isărescu.

Cine a permis băncilor comerciale să ia în considerare, ca venit disponibil de 70% pentru a fi plătit ca și rata+principal în fiecare lună, din venitul lunar, astfel încât o deviație cât de mică de curs punea debitorul în situația de a nu mai achita ratele? Vă spun eu, BNR-ul domnului Isărescu.

Domnul Isărescu ar fi trebuit să aibă grijă ca să apare băncile nu în fața debitorilor, care sunt în poziție minoritară, ci în fața propriei lăcomii. Dar domnul Isărescu, prin politica monetară aleasă, a alimentat această lăcomie. Acum vine și ne dă lecții.

Unde a fost domnul Isărescu când era deja de notorietate creditul luat de doamna Elena Udrea, pe alte criterii de cât cele de bancabilitate (mă refer la anul 2011 – deși eu am scris despre acest credit încă din 2008)? Vă spun eu: lângă doamna Udrea, pe care o invitase la BNR să facă o prelegere despre economisire-creditare (octombrie 2011).

Corect ar fi: ,,băncile trebuie să fie bănci (să intermedieze banii în economie) și să nu se pună în situația de a acumula proprietăți imobiliare”. De altfel, acesta a fost răspunsul pe care l-am primit de la BRD în anul 2006 (sucursala Academiei), atunci când am vrut să contractez un credit de 35.000 de Euro, pentru 10 ani, plătind 14.000 de Euro avans, iar restul fiind credit cu garanție ipotecară. Același BRD  (dar altă sucursală) nu a întrebat-o însă nimic pe doamna Udrea când fără niciun avans și cu venituri de doar 31.500 de Euro într-un an și fără istoric bancar, a luat un credit de 3,2 milioane de Euro. Eu nu am luat creditul, pentru că, nu-i așa, banca nu urmărește acumularea de proprietăți imobiliare. Doamna Udrea l-a luat. I-ar acum banca s-a trezit că a acumulat terenul plimbat al doamnei Udrea. Iar deponenții băncii plătesc pentru aceasăt neperformanță iar în cele din urmă bugetul de stat este văduvit de subțierea impozitului pe profit. Unde era BNR atunci când erau acordate aceste credite? (și, ca fapt divers, după ce BRD Academiei m-a refuzat cu acel credit, am accesat unul de 4 ori mai mare, unde nu am întârziat vreodată vreo rată, și pe care l-am plătit integral).

III. Domnul Isărescu face pe naivul și își pune cu emfază o întrebare al cărei răspuns l-ar fi găsit și un elev de liceu de inteligență medie. Și anume: ,,Cine va mai acorda credite imobiliare dacă rambursarea se face în clădiri?”. Răspunsul simplu, domnule Isărescu, este următorul: băncile care își respectă partenerii și pun clientul în prim plan. Răspunsul mai complex următorul: ,,băncile care se asigură, prin politica de creditare, că fac o evaluare corectă a respectivelor imobile, pe care o discountează cu un nivel de preț reprezentând reducerea prin ceea ce ar însemna marcarea la piață a garanției respective, în condiții nefavorabile, iar pentru diferență, se proteajză printr-un avans. Și care cuantifică cu atenție istoricul clientului respectiv. Adică nu cum a făcut grupul de management din BRD (manageri care au primit ,,permisul” de bancheri din BNR), credit de azi pe azi, fără garanții reale, la diverși aventurieri.

Ca să răspund simplu la întrebarea pompoasă dar goală a domnului Isărescu, dau și un exemplu. Un credit de 60.000 de Euro pentru un apartament.

a). Prima condiție este ca acel imobil chiar să facă 60.000 de Euro. Adică evaluarea băncii să fie impecabilă (nu mânărită cum a fost în cazurile Roșca Stănescu, Adrian Sârbu sau al Elenei Udrea). Și din evaluarea reală a băncii să reiasă nivelul de 60.000 de Euro.

b). A doua condiție este încă o evaluare: Cât ar încasa băncile dacă ar trebui să vândă imediat un apartament pe care în urmă cu puțin timp l-a evaluat la 60.000 de Euro? Păi dacă evaluarea reală a fost 60.000 de Euro, atunci, presupun că 50.000 de Euro nu este o valoare pe care să nu o consideri realmente ca putând fi încasată (contrariul este adevărat doar dacă nu se respectă condiția 1). Asta ar însemna ca și băncile să fie partenere  cu clienții, la împărțirea riscului (nu instituții de binefacere, dar nici instituții de camătă). Dacă piața evoluează în sus, oricând pot vinde aparatamentul mai scump. Dacă piața evoluează în jos, ajungem la a 3-a condiție.

c). A treia condiție: avansul. Trebuie să fie un nivel de avans care să arate că debitorul nu își cumpără un apartament fără niciun risc. Adică un avans care să nu fie mare, dar nici mic. Spre exemplu, 20%. La un apartament de 60.000 de Euro, avansul (fondurile proprii ale debitorului și nu mânărite prin credite luate pe alte nume) înseamnă 12.000, deci banca ar trebui să mai acorde 48.000 de Euro. Acordând un credit de 48.000 de Euro, banca ia în garanție un imobil care presupunem că a fost evaluat real la 60.000 de Euro.

Presupânând că în secunda doi după accesarea creditului, debitorul intră în default (ceea ce nu ar trebui să se întâmple în condiții de evaluare corectă), ar însemna că pierde avansul (12.000 de Euro), iar banca, așa cum am explicat mai sus, va vinde apartamentul imediat cu 50.000 de Euro.  Dar dacă banca vinde apartamentul cu 50.000 de Euro (pentru un credit de 48.000 de Euro), iese în pierdere? Nu, decât dacă nu a evaluat corect riscurile. Și dacă nu a evaluat corect riscurile, să plătească și banca, nu numai împrumutatul. Și să vină cu capital.

d) O evaluare realistă a veniturilor, care să ateste că debitorul poate plăti pe termen mediu ratele respective.

Altfel banca nu dă credit. Punct. Dar sunt suficienți de mulți români de bună credință care respectă condițiile 1-4. Cu condiția să nu fie împinși îmbietor de către bănci (sub ocrotirea BNR care autorizează astfel de produse) spre speculații financiare – cum s-a întâmplat cu francul elvețian. Dacă domnul Isărescu ar fi fost mai bancher central, își asuma responsabilitatea de a limita creditul în franci elvețieni doar pentru cei care demonstrează venituri în această valută. Dar nu prea a fost bancher central din acest punct de vedere și acum dă vina pe populație, că e lacomă, iar lăcomia lor nu ar trebui alimentată de către bănci, pentru că, nu-i așa, băncile nu sunt instituții de binefacare, care să alimenteze lăcomia.

Deci da, orice bancă din România (care s-ar comporta ca bancă și ar evalua corect riscurile) sau de oriunde ar acorda asemenea credite. De aia spun că întrebarea domnului Isărescu e cam naivă.

Și mai spun ceva: cele 4 condiții pe care le-am scris mai sus nu reprezintă matematici superioare, ci lucruri de bază, de bun simț, care puteau fi și au fost aplicate în trecut. Doar că, dacă se aplicau integral, individe ca doamna Udrea și diverși interpuși pe numele cărora a ajuns în final creditul doamnei Udrea, nu ajungeau vreodată la acel credit.

Să facem o simulare, ce ar fi trebuit să facă băncile răspective în cazul creditulor diverselor doamne Udrea, dacă nu ar fi beneficiat de o protecție până în pânzele albe din turnurile de fildeș de aceași culoare?

Iată:

a) Cât făcea terenul doamnei Udrea? Udrea zicea că 3,2 milioane de Euro. E, atunci, banca trebuia să îi solicite doamnei Udrea 600.000 de Euro cash, ca avans. Și povestea se încheia aici, pentru că doamna Udrea nu ar fi avut niciodată această sumă cash altfel decât provenită din surse dubioase. Să presupunem însă că doamna Udrea ar fi făcut dovada unor bani albi (deși nu avea de unde, întrucât veniturile ei anuale au fost de 31.500 de Euro în anul precedent). Dar, ca la matematică, presupunem prin absurd. Și trecem la pasul 2.

b) Doamna Udrea nu numai că trebuia să dovedească faptul că are 600.000 de Euro bani albi. Dar trebuia să dovedească faptul că are capacitatea, în fiecare lună, să ramburseze, tot din bani albi, mai mult de 100.000 de Euro. Dacă se punea problema așa și nu cu rambursarea inclusiv a dobânzilor doar la scadență, doamna Udrea nu ar fi luat niciodată acel credit, iar băncile nu ar fi ajuns în situația să acumuleze terenuri. Dar, iarăși, să presupunem prin absurd că doamna Udrea (cu un salariu de ministru de circa 1000 de Euro pe lună) ar fi putut dovedi băncii că poate produce în fiecare lună de 100 de ori mai mult, bani albi, decât câștiga ca ministru. Practic imposobil, nu putea să facă partaj cu Dorin Cocoș în fiecare lună (și Dorin Cocoș din ce surse avea banii pe care i-a lăsat fostei soții la partaj?). Dar trecem totuși la pasul 3.

c) Presupunem că doamna Udrea ar fi intrat în default. Banca s-ar fi găsit în situația de a recupera un credit de 2,6 milioane de Euro, dintr-o garanție de 3,2 milioane de Euro. Vi se pare imposibil? Dacă vi se pare imposibil, de ce BRD i-a acordat acel credit doamnei Udrea? Creditele și avansurile trebuie gândite astfel încât astfel de situații să nu pară imposibile. Și dacă ar fi fost imposibil de obținut pe bune 2,6 milioane de Euro pe un teren evaluat la 3,2 milioane de Euro, înseamnă că doamna Udrea ar fi trebuit să vină cu un avans chiar și mai mare. Sau să nu îi acorde credit unei persoane fizice care nu demonstra nicicum că poate să îl ramburseze. În termeni simpliști, cam asta se cheamă o analiză de risc (redusă la simplitate maximă). Iar modelele de analiză de risc ale băncilor nu sunt necunoscute pentru domnul Isărescu, ba cred că sunt chiar avizate de către domnia sa, ca responsabil în BNR. De ce nu și-a pus întrebarea asta în 2008, și să îl fi chemat pe Sorin Popa sau pe Spurny (în cazul Nelu Iordache, Patriciu, etc) să îl întrebe domnul Isărescu: ia zi nene Spurny sau colegule Popa, cum a dat banca matale creditul ăsta? Dar pe celălalt? Doar domnul Isărescu nu i-a chemat. A fost nevoie ca antifrauda Societe Generale să descopere rețeaua (tardiv, în 2012). Și atunci, mă întreb, de ce nu i-a chemat mai devreme domnul Isărescu pe domnii Popa sau Spurny? Să le fi datorat ceva? Nu pot să cred că domnul guvernator s-a pus vreodată în postura de a datora ceva la cineva. Mă rog, nici dansul nu crede, din moment ce a uitat că datora să ramburseze un credit (în sensul că a uitat de credit, deși îl rambursase). Dacă măcar te-ai prezentat la bancă și ai făcut toate formalitățile pentru accesarea unui credit, cum oare poți uita că ai luat acel credit?

III. Ne mai ține o prelegere domnul guvernator. Cică ,,În România nu facem relaxare cantitativă, nu forțăm pe nimeni să cumpere titluri de stat”. Așa este, domnul Isărescu nu forțează băncile să cumpere titluri de stat. Le invită ba chiar le garantează profituri. Am scris de nenumărate ori în ultimii 6 ani cum eliberările de rezerve minime obligatorie făcute începând cu 2009, au fost făcute cu dedicație pentru bănci, pentru a credita statul (și viceversa e valabilă, dar beneficiarul final este reprezentant de bănci): au luat frumușel banii pe care îi țineau la BNR cu dobânzi de 2-3% pe an, și le plasau în titlurile de stat ale unei Românii conduse bezmetic (dar cu grad de îndatorare încă redus), la dobânzi de 17-18%. O astfel de politică reprezenta garantarea unui megaprofit pentru bănci și ocrotirea lor de comportamentul propriu (credite devenite neperformante în urma unor analize de risc precare sau date cu dedicație exponenților unor rețele mafiote) prin acoperirea neperformanțelor pe seama bugetului. Păi când garantezi un profit mai mare de 10 ori decât ceea ce obții în prezent, își mai pune cineva întrebarea că trebuie vreodată să forțezi pe cineva să obțină un asemenea multiplu de profit? Poate doar domnul Isărescu, care, nu-i așa, a acționat astfel doar pentru că ,,interesul național i-o cerea”. De fapt, politica economică guvernamentală bezemetică pe care a cauționat-o ani de-a rândul ,,îi cerea” acest lucru. Un stat sfătuit prost (inclusiv de către domnul Guvernator care ne explica academic în 2008 cum România va crește economic, an de an, cu câte 5% până în anul 2018, sau că nu avem nevoie de FMI, pentru că ne descurcăm singuri), este împins în brațele celor care îl împrumută la dobânzi mari și cărora li se și garantează sursele de împrumut la dobânzi cămătărești (punânduli-se totodată la dispoziție sursele de finanțare prin reducerea rezervelor minime obligatorii). De altfel, chiar Curtea de Conturi a României a argumentat foarte recent și foarte corect că băncile dețin o poziție privilegiată pe piață pentru că ministerul de finanțe le asigură un venit sigur, în plasamente fără risc.

Cam asta a făcut BNR, din 2009 încoace. Și o face din nou. Am scris în data de 6 mai (articolul aici: https://soviani.com/2015/05/06/supriza-mare-la-bnr-megarelaxare-de-politica-monetara-bnr-reduce-si-dobanda-scade-si-rezervele-minime-obligatorii/) următorul lucru:

Prin acest set de politici, BNR dă un nou semnal al reducerii dobânzilor la credite. Ca întotdeauna principalul beneficiar va fi statul (care va avea nevoie brusca de mai multi lei, în urma golului de venituri creat prin reducerea TVA).

Prin acest set de politici, BNR lasa bancilor comerciale la dispozitie, peste 2,7 miliarde de lei (prin reducerea rezervelor minime obligatorii). În principal, banii aceștia se vor duce, în opinia mea, pentru creditarea statului.

Facem și o cuantificare în bani: rezervele minime obligatorii în lei sunt remunerate la BNR cu o dobândă de 0,23% pe an. Piața rămâne cu 2,7 miliarde de lei din reducerea RMO operată de BNR, pe care o va plasa ministerului de finanțe. La ce dobândă credeți? La 3-4% pe an. Adică 13-17 ori mai mare decât dobânda pe care o plătea BNR băncilor pentru aceste sume. Păi când oferi posibilitatea băncilor să primească o dobândă mai mare, de 17 ori mai mare, mai e nevoie să forțezi pe cineva să accepte aceste plsamaente, cum ar spune Curtea de Conturi – ,,fără risc” sau cu risc minim în România (riscul de țară)? Evident că nu. Și atunci, de ce simte nevoia domnul Isărescu să ne explice mai stângaci sau mai puțin stângaci, dar în orice caz, cam neclar, ceea ce face? Are datorii la cineva? Îl poate lua cineva la întrebări? Eu sunt convins că domnul Isărescu este convins că nu poate să îl ia nimeni la întrebări. Poate doar noi, presa. Dar cu 2-3 replici sau 3-4 acțiuni, domnul Isărescu e convins că ne poate face să nu îl mai întrebăm nici noi și să observăm doar lumina călăuzitoare pe care o emană. Dar paremi-se că același comportament și aceași percepție o avea și fostul Președinte al României.

De fapt, domnul Isărescu ține partea băncilor (sau cum ar zice dânsul – sistemului financiar bancar care trebuie să fie solid) când ne explică savant că băncile nu trebuie să urmărească acumularea de imobile sau să devină agenții imobiliare (deși cam asta face domnul Spurny când vinde credite la câțiva cenți pentru un Euro – intermediere și poate nu doar atât). Dar de ce băncile nu își țin singure partea? Sunt toante? Sau au pârghiile să îl convingă pe domnul Isărescu să devină purtătorul lor de cuvânt și nu mai catadicsesc ele să combate cu propriile gurițe și mijloace inițiativa legislativă care le deranjează – și anume ca băncile să se îndestuleze doar din garanțiile pe care le-au considerat ele însele suficiente în momentul acordării creditului, în cazul unui  default pe care nu au fost capabile să îl anticipeze. Eu cred că băncile nu sunt deloc toante dacă și-au găsit un asemenea purtător de mesaj ca domnul Isărescu. 

Citiți și articolul: ,,Ce a cerut domnul Isărescu în schimbul protecției acordate politicilor de creditare ale băncilor comerciale”. Aici: https://soviani.com/2015/05/25/ce-a-cerut-domnul-isarescu-in-schimbul-protectiei-acordate-politicilor-de-creditare-ale-bancilor-comerciale/

Categorii:Stiri

Etichete:BCR, BNR, BRD, credite imobiliare, dobanzi, initiativa legislativa, isarescu, rambursare cladiri, rambursare credite, Spurny, Udrea