Da. Victor Ponta se justifică. Iar când văd pe cineva justificându-se, îmi aduc aminte de un singur lucru: justificarea nu este pentru învingători. Ajung să se justifice aproape întotdeauna cei care au parte de un eșec. Iar aici, eșecul este evident: tentativa de privatizare a Oltchim a eșuat. Până când Dan Diaconescu nu va veni cu banii (și personal cred că sunt șanse mici ca Diaconescu să vină cu cele 45 de milioane de Euro proveniți dintr-o sursă legală), privatizarea Oltchim este un eșec.

Eșecul poate fi pus exclusiv pe seama procedurii de privatizare. Orice tenatativă de a da vina pe vechiul guvern pentru formula de privatizare găsită, procedura aleasă și desfășurarea efectivă a procesului de privatizare, sau pe consultantul ales de unii sau de alții, este doar un demers copilăresc. Guvernul Ponta (prin OPSPI) a modificat procedura de privatizare (în sensul anulării transformării datoriilor în acțiuni și vânzarea – printr-un demers bizar – a 3 pachete într-o singură procedură (pachetul majoritar de 54% din acțiuni, creanța Electrica și creanța AVAS)). Și pentru că guvernul Ponta a modificat procedura astfel și a urmat-o așa cum am văzut toți este unicul vinovat pentru un eventual eșec sau unicul merituos pentru un eventual succes. Deocamdată, șansele sunt mai mari pentru un eșec.

Și totuși, în justificarea de marți, Victor Ponta a spus și lucruri corecte. După cum urmează:

a) Asumarea privatizării Oltchim în fața partenerilor internaționali a fost realizată de guvernul Ungureanu. Și pentru că guvernul Ungureanu nu a dus la bun sfârșit procedura în aprilie, ea a devenit în mod automat ”prior action” – adică acțiune care trebuie să fie pusă în practică în următoarea rundă de evaluare a FMI. Rundă care s-a întâmplat în august și ale cărei rezultate (inclusiv lansarea la privatizare a Oltchim) va fi evaluată de boardul FMI vineri, 28 septembrie. Ceea ce nu a spus în justificarea domniei sale, este că ar fi stat în pixul ministerului economiei să împingă, cu argumente rezonabile, privatizarea Oltchim dincolo de evaluarea din 28 septembrie. Repet, cu argumente rezonabile și nu cu șmecherii ieftine de genul – noi ne facem că privatizăm, fondul se face că ne crede. Un ”prior action” neîndeplinit poate fi relativ ușor, cu argumente rezonabile, transformat în ”waiver”. Adică într-o dispensă cerută FMI și acceptată de către acesta pentru neîndeplinirea unui criteriu. S-ar fi găsit argumente rezonabile? Sigur că da. Doar că ele ar fi trebuit să fie găsite și formulate de un Oficiu pentru Privatizare predispus să își facă treaba (să privatizeze în termeni rezonabili) și nu să facă treaba altora (predispus să facă jocuri politice de discreditare a lui Diaconescu pe de-o parte și de facilitare de obținere cu discount a unei creanțe certe – cum este cea a Electrica – către diverse grupuri de interese). Am scris despre scenariul pe care îl văd cel mai posibil a fi fost conturat de OPSPI cu principalii beneficiari aici, în articolul următor: https://soviani.com/2012/09/23/este-stefan-vuza-adevaratul-castigator-al-privatizarii-oltchim-cat-de-penal-este-procesul-privatizarii-oltchim/, publicat în data de 23 septembrie, în care am sumarizat ceea ce am declarat public încă din 21 septembrie. Un argument rezonabil în fața FMI pentru întârzierea privatizării Oltchim ar fi fost timpul necesar pentru modificarea Legii 31, a societăților comerciale, astfel încât un acționar minoritar să nu se mai poată opune conversiei de datorii în acțiuni. Acest lucru putea fi făcut (nu neapărat prin ordonanță de urgență, ci chiar prin trecerea prin Parlament a unei astfel de modificări – USL, ”trădătorii” de la UNPR – acum parte a coaliției și PC au încă majoritatea în Parlament

b) vinovat pentru situația datoriilor Oltchim, care a evoluat de la datorii comerciale sustenabile până la insolvența ”de facto” în care se află, este conducerea politică a combinatului începând cu anul 2009. Cifrele prezentate miercuri de Ponta, disponibile pe site-ul ministerului de finanțe, arată că datoriile Oltchim au fost în 2011 de 2,54 miliarde lei, în 2010 de 2,3 miliarde de lei, în 2009 de 1,88 miliarde de lei și în 2008 de 1,7 miliarde de lei. Practic datoriile societății s-au majorat cu 50% (840 de milioane de lei) în 2009, 2010 și 2011 față de 31 decembrie 2008, iar pierderea fiecărui exercițiu financiar a fost de peste 200 de milioane de lei în fiecare an. Acest lucru reflectă în principal două lucruri: într-o măsură mai mică criza economică și într-o măsură covârșitoare neadaptarea managementului la noile condiții de piață (care includeau criza economică și închiderea Arpechim)

c) guvernul este responsabil pentru Oltchim – categoric că este responsabil. Când vii la guvernare preiei și activele și pasivele. Problema este dacă te pricepi fix în aceeași măsură ca și precedenții sau dacă intențiile sunt altele decât privatizarea responsabilă, cum ar fi trimiterea Oltchim în insolvență sau în brațele unui singur creditor, printr-o vânzare de creanță care nu face obiectul OPSPI.

Acum, câteva lucruri mai puțin corecte spuse de domnul Ponta:

a) este vina consultantului pentru modul în care a întocmit caietul de sarcini. Aici, trebuie să îi amintesc domnului Ponta că un consultant nu trebuie privit strict ca pe unul pe care poți să dai vina în cazul în care tu ai dat-o în bară. În niciun caz. Consultantul te ajută, dar nu își asumă responsabilitatea pentru soluția aleasă (nu ar fi trebuit oare să învețe domnul Ponta din greșelile trecutului – atunci când consultantul pentru Petrom a fundamentat prețul de privatizare motivând că prețul petrolului va fi din 2004 până în 2014 la nivelul de 22 de dolari pe baril?). Îi aduc aminte domnului Ponta că prețul Petrolului nu a fost niciodată mai mic de 34 de dolari pe baril din momentul privatizării Petrom și până acum. Ba mai mult, s-a dus spre 150 de dolari pe baril, iar prețul mediu în perioada 2004-2012 a fost de circa 85 de dolari pe baril (în timp ce statul român redevențează la nivelul de 22 de dolari pe baril). Prin urmare consultantul îți oferă o opinie, nu o scuză. 

Ceea ce îți oferă consultantul, tu șeful privatizării, trebuie să treci prin filtrul gândirii. Și nu trebuie ca domnul Vulpescu și superiorii săi să fie Einstein pentru a solicita o scrisoare de confort/de garanție la nivelul ofertei maximale pe care ofertantul o poate depune, de la o bancă serioasă (românească sau de oriunde din UE), astfel încât să se asigure că nu vine cineva și spune că dă jdemii de miliarde pentru obiectul licitației, neavând niciun fel de sursă credibilă pentru asta, ci doar că zice… Pentru că în fapt, asta s-a întâmplat. Dan Diaconescu a garantat astfel:

… adică ”prin prezenta ofertă, vă confirm că dispun de suficiente resurse pentru a efectua plățile care decurg din tranzacția prezentă”. Sincer, văd la fel de puternică această justificare ca a celor care năpădiseră Lipscaniul după 1990, cu jocul de alba-neagra, și le spuneau tuturor care își puneau banii pe ”aia marcatoare”, că ”să moară ce-am pe casă dacă nu îți dau banii”.

O altă garanție ”fermă” a lui Dan Diaconescu era trecută în aceeași ”ofertă”. Ea suna așa:

… adică ”sursele de finanțare privind prețul ofertei de angajante sunt reprezentate de fonduri proprii și/sau împrumutate/atrase de subsemnatul din dorința de a salva de la faliment SC Oltchim SA, pe de-o parte, și, pe de altă parte, de a aduce bunăstarea salariaților companiei”.

Mă mir că Dan Diaconescu nu a garantat oferta sa angajantă cu Munții Carpați…

… pentru că era la fel asigurătoare și de fermă garanția ca și cele scrise mai sus.

Acum, exceptând situațiile în care ar fi fost total dobitoci, total incompetenți sau total cu rea-credință, membri Comisiei de Privatizare și șeful său, domnul Vulpescu, ar fi trebuit să vadă ceea ce vede oricare dintre noi în această ofertă – caracterul neserios (este pentru prima dată când aud că un patron este interesat de bunăstarea salariaților și de salvarea de la faliment în loc să fie intersat de randamentul banilor săi). O comisie de privatizare competentă sau de bună credință, ar fi verificat seriozitatea garanțiilor între momentul deschiderii plicurilor și momentul anunțării adjudecatarului (cei care au urmărit procedura de privatizare vineri rețin faptul că au trecut 3 ore de la deschiderea ofertelor până la anunțarea adjudecatarului). Un astfel de demers de verificare ar fi condus la una din următoarele două concluzii: Dan Diaconescu are acces la suma oferită sau Dan Diaconescu nu are bani. O minimă prudență de solicitare a unei fișe fiscale a persoanei fizice Dan Diaconescu ar fi putut să îi convingă sau nu pe membrii Comisiei de Privatizare dacă Diaconescu a câștigat măcar rezonabil ca persoană fizică.

Dar este evident că șeful OPSPI se pricepe mai mult cum să facă bani din insolvențe decât cum să privatizeze. Un exemplu de utilizare eficientă și corectă a unor scrisori de garanție îi era disponibil domnului Vulpescu dacă s-ar fi gândit măcar un pic la fotbal. Îi aduc aminte domnului Vulpescu că, în martie 2008, a fost o licitație pentru vânzarea drepturilor TV din Liga 1 pentru 3 ani. Și îi aduc aminte că atunci, licitația a fost câștigată de Antena 1 și RDS care au câștigat oferind suma de 102 milioane de Euro. Licitația Realitatea TV s-a oprit la 100 de milioane de EURO (84,5 milioane + TVA), pentru simplul motiv că scrisoarea de garanție pe care o obținuse de la bănci (bănci adevărate), era în limita sumei de 100 de milioane de Euro. Chiar dacă ar fi vrut să ofere mai mult, Realiatea TV nu a putut să o facă atunci, pentru că, ca sa vezi, o licitație suplimentară ar fi depășit valoarea scrisorii de garanție. E vreaun raționament genial aici? Nu, doar unul de bun simț.

Ori pentru mine, pare mai mult decât evident că domnul Vulpescu a preferat să îi bâzâie în ureche și în microfoane lui Diaconescu că dacă nu are banii, ar putea să fie atacat în instanță. Prin această atitudine, și prin neverificrea calității garanțiilor, domnul Vulpescu a adus, în opinia mea, prejudicii procesului de privatizare. Nu știu dacă scopul dânsului a fost să îl desemneze pe Dan Diaconescu câștigător fără garanții ferme, având certitudinea că dânsul nu va veni cu banii și sperând că astfel îi va scădea capitalul politic (o astfel de atitudine ar fi fost de-a dreptul infracțională). Știu însă ceea ce a spus domnul Ponta în ziua de luni:

‘‘Cu toții am știut că Dan Diaconescu nu are banii”. Hooooppppaaaaaa! Și dacă ați știut, nu v-ați protejat prin caietul de sarcini? Și dacă ați știut cu toții, i-ați acordat totuși calitatea de adjudecatar? Și dacă da, în ce scop? Și, evident, cine plătește această aventură (Tradusă în eșec al privatizării și în preț redus pe viitor al afacerii Oltchim)? Cine? Îi permite domnul premier lui Vulpescu să se joace politic cu Oltchimul?

b) al doilea lucru mai puțin corect pe care l-a spus domnul Ponta, se referă la faptul că domnul Vulpescu nu a avut când să verifice oferta lui Diaconescu, întrucât plicul a fost sigilat până vineri, la licitație. Răspunsul a fost dat la o întrebare adresată de noi, de The Money Channel, iar întrebarea suna așa: ”din punctul dumneavoastră de vedere, oferta lui Dan Diaconescu, pe care ați citit-o în presă, vi se pare serioasă?”. Răspunsul este dezamăgitor. Pentru că treaba Comisiei de Privatizare nu este doar să ia act de oferte, ci să le și verifice. Ori tocmai de aceea a existat o pauză între momentul deschiderii plicurilor și anunțarea adujecatarului. Pauza de verificare. Am senzația că, Comisia de Privtizare a folosit-o doar pentru cafea și eventual pentru a confirma domnului Ponta că o să i se atribuie licitația lui Diaconescu (chiar dacă nu face dovada că poate plăti ceea ce zice).

c) ”orice restricție de participare ar fi dus în mod direct ca la licitația din 21 să fie o singură companie, PCC, ceea ce ar fi transformat procedura publică într-o încredințare directă către acționarul minoritar. Am fost informat și am spus că nu putem  să avem riscul de a avea un singur participant”, a mai spus Ponta. Hmmmm…. dar dacă singurul participant era TISE – cel pe care, nu-i așa, îl ”preferați”, ar fi fost bine? Iar riscul de a avea un singur participant (care oricum s-a dovedit nereal, întrucât a venit și domnul Vuza – e drept – cu scop de cumpărare de creanțe și de alt fel de business), nu era un motiv suficient de puternic pe care să îl adauge domnul Ponta la alte motive suficient de puternice (cum ar fi modificarea Legii 31) și să motiveze, rezonabil, către FMI, de ce privatizarea Oltchim nu poate fi făcută pe repede înainte? Este o întrebare retorică.

d) ”cei de la PCC ne-au spus că vor vota împotriva conversiei datoriilor în acțiuni în 10 august. Având convingerea că nu vor putea trece majorarea de capital, MEC a propus să vândă datoriile și acțiunile separat. Domnul Videanu – un om care a convertit datoriile în acțiuni la Marmosim știe foarte bine că nu poți să faci conversia datoriilor în acțiuni decât dacă ai două treimi din acțiuni”. Aici e nasol. Pentru că aici arată cât de bine a plasat MEC gălușca asta domnului Ponta și cât de repede a înghițit-o domnul Ponta. Întâi să lămurim povestea cu Videanu – pe vremea când ar fi făcut el conversie de datorii la Marmosim, Legea 31 – a societăților comerciale, nu era modificată în sensul că poți lua decizii de majorare de capital doar cu votul a două treimi din acțiuni. Modificarea a apărut în anul 2006 (atunci când la conducerea României era alianța DA – adică PNL + PD), prin ceea ce a devenit articolul 115 din Legea 441/2006, care sună de atunci așa: ”Decizia de modificare a obiectului de activitate principal al activității, de reducere sau majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau dizolvare a societății se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți sau reprezentați”.

Adică șmenul privind ceea ce avea să pregătească PCC pentru Oltchim a fost pregătit încă din 2006. Repet, la guvernare era atunci PD + PNL. Ministru de finanțe era atunci Sebastian Vlădescu, care, surpriză!!!! (după părerea mea, penală), a fost până de curând consultantul de afaceri pentru lobby al celor de la…. PCC!!!!

Iar aici, ministerul economiei nu trebuia să spună că nu se poate face nimic pentru majorarea de capital, pentru că s-ar fi opus PCC, ci trebuia să spună: domnule prim-ministru, înainte să facem conversia trebuie să modificăm legea societăților comerciale, în sensul că deciziile privind majorarea de capital nu se iau cu 67% din voturi, ci cu 51%. Era atât de simplu! Dar asta presupunea competență. Competență care lipsește de la OPSPI și de la ministerul economiei. Lui Ponta i-a fost servită o gălușcă și el a înghițit-o.

Mai mult, cei de la DGIPI, Vulpescu sau alții, ar fi trebuit să îl informeze pe domnul Ponta că, concentrarea de acțiuni (modul în care PCC a reușit să controleze ceva mai mult de o treime din acțiuni, reușind blocarea anumitor decizii) pe care au săvârșit-o PCC și Nachbar a fost de facto realizată dinainte de a fi anunțată oficial. Ceea ce ar fi condus în fapt la o diminuare a participației PCC, sub limita de o treime. Era atât de simplu!

Dar, am senzația că s-a preferat conturarea unui scenariu în care lui Ponta i se servea decapitarea lui Diaconescu (pe care a înghițit-o și îmbrățișat-o pe nemestecate) în timp ce sforile pentru Oltchim conduc la preluarea controlului prin preluarea creanței Electrica (nu știu dacă se va mai face după ce am dezvăluit acest scenariu, aici). Și, ușor ușor, spre viziunea genială a  valorificării la fier vechi a Oltchimului. Dealtfel, regăsesc în opiniile domnului Vuza ideile principale (mai puțin inspirate totuși) ale domului Patriciu în privința Petromidia: pentru domnul Patriciu, Petromidia era un dezastru, cu datorii imense, care nu erau scrise în caietul de sarcini. Pentru domnul Vuza, caietele de sarcini se schimbă în timpul licitațiilor. Pentru domnul Patriciu, datoriile certe ale Petromidia erau ”formale”, pentru domnul Vuza Oltchim e o ”mireasă știrbă”.

Concluzionez spunând că, așa cum am arătat mai sus, eșecul privatizării Oltchim este integral în sarcina OPSPI, Ministerului Economiei și, prin îmbrățișarea celor două entități, a primului ministru, domnul Victor Ponta, pentru că nu a știut să vadă lucrurile de mai sus, nu a știut să le ceară și, în esență, nu prea i-a păsat decât de ceea ce poate face pentru a rămâne premier cât mai mult. Cu orice preț… chiar și al unei privatizări în bataie de joc.

Și nu închei acest articol fără a menționa de ce cred eu că domnii Videanu & Co au insistat atât de mult pentru conversia datoriilor în acțiuni. Este simplu: pierderea AVAS, Electrica, CFR Marfă în relația cu Oltchim reprezintă în fapt câștigul altora. În principal al companiilor care parazitează Oltchim-ul, controlate politic, în principal de oameni apropiați PD. Deasemenea o parte din pierderea Oltchim provine din împrumuturi puțin justificate prin prinsa rezultatelor obținute prin folosirea acelor împrumuturi. Iarăși, o ineficiență pe care domnul Videanu trebuie să și-o asume. Și numai din gură. Și, la final, vreau să spunc că o conversie a datoriilor în acțiuni ar fi echivalentul unei ”ștergeri de prejudiciu”. Adică, cei care au parazitat Oltchimul își albesc banii, pentru că, nu-i așa, nu mai există prejudiciu. Electrica, AVAS sau CFR marfă și-ar lua acțiuni în loc de bani și nu ar mai fi necesare investigații detaliate la Oltchim pentru a vedea unde s-au risipat banii. Adică s-ar pune batista pe țambal. Și e la mintea cocoșului să ne dăm seama cine câștigă din punerea batistei pe țambal: cei pentru care pierderea Oltchim a reprezentat profit.

Domnilor de la DNA, v-ați apucat de săpat?

Categorii:Editoriale, Stiri

Etichete:bani, conversie datorie, Diaconescu, Oltchim, Ponta, privatizare, Videanu, vulpescu